Scriitorul Neagu Djuvara a împlinit ieri 100 de ani. N-a sărbătorit însă, pentru că, până la doisprezece ani, în toate documentele sale data nașterii era transcrisă ambiguu, practică obișnuită a perioadei frământate din preajma primului război mondial - 18/31 august - iar Djuvara a ales ulterior ziua de 31 ca prilej festiv intim.
De altfel, fostul diplomat, ajuns acum pe pragul unui secol de viață, nu-și mai risipește prețiosul timp ciocnind cupe cu șampanie. Și-a încredințat o misiune livrească - ultima potrivit propriei mărturisiri - pe care vrea s-o ducă până la capăt.
Aristocratul Neagu Djuvara lucrează la o carte, iar rugămintea sa cuminte adresată nouă are, cumva, inflexiunile reci ale unui testament: „Aș vrea să am liniște la vârsta mea. Cu adevărat nu mai am acum timp ca să le răspund jurnaliștilor, să dau interviuri, să ies în public. Vreau să fiu liniștit pentru ca în fiecare zi să pot să scriu la ultima mea carte, care va fi una de memorii. E un proiect drag sufletului meu. Știți, un bătrân scriitor trebuie să fie lăsat săși scrie ultima carte. Sper ca lumea să mă înțeleagă și să-mi respecte dorința, și promit că, odată scrisă, cartea mea nu-i va dezamăgi - doar să am liniștea de a o duce la capăt”.
Apelul acestui bărbat distins, înfășurat în ultima clipă în coconul cald al unei promisiuni, este fără îndoială emoționant. Conștientizează vremelnicia, își simte aripile grele, de efemeridă, și, atunci, ocolește, în zborul său, nimicurile. Vrea să-și desăvârșească opera, iar ambiția, luciditatea și tenacitatea îi permit s-o facă firesc, cu garda jos. „Domnilor, scriu! Lăsați-mă s-o fac în pace!”. Acesta ar fi miezul unui mesaj dezvelit din învelișul politicos. Nu este uluitor faptul că Neagu Djuvara, ajuns la 100 de ani, scrie în fiecare zi. Nu! De admirat este însă limpezimea ideilor exprimate și clarviziunea scenariilor. Într-un interviu acordat în toamna anului trecut ziarului nostru Djuvara vorbea și preconiza cu atâta ușurință fenomene și acțiuni al căror foc încă mai mocnește amenințător, încât ți-ai dori să-l vezi în fiecare seară la televizor, într-un efort supraomenesc de educare a acestui popor tulburat de elucubrațiile unor figuri infirme intelectual și moral.
O dovadă a delicateții, o reverență culturală, dacă vreți, - atât de atipică spațiului nostru buruienos și care îmi vine acum în minte s-a consumat în urmă cu ani buni. Neagu Djuvara publicase „Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești”. Susținea în acest eseu provocator teoria că voivodatele românești ar fi rezultatul indirect al ultimului val migrator, cel cuman, bruscat și împrăștiat, la rândul lui, de tăvălugul mongol din 1241. Ipoteza lui Djuvara se încolăcea strâns în jurul ideii că statele medievale s-au ițit în istorie tocmai datorită acestor migrații masive ale populațiilor din adâncurile Asiei, și nu doar grație popoarelor sedentare ale bătrânului continent.
Lăsând la o parte ceea ce se întâmplă acum în Europa, strangulată din nou de mulțimi orientale hămesite, nu poți trece cu vederea eleganța răspunsului lui Djuvara la șarjele care s-au succedat haotic după apariția cărții „Thocomerius- Negru Vodă”. Evitând formulările pripite, balcanice, atât de specifice ogorului nostru cultural, Neagu Djuvara a elaborat o nouă cărticică - „Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă”, în care polemica argumentată temeinic a luat locul, elegant, infarctului televizat în direct sau a scuipatului gros îngropat în batista albă a democrației.
Lecție de viață sau boierie intelectuală, atitudinea de domn a lui Djuvara ne face cinste, pentru că - nu-i așa? - evadat de mic copil din coșmarul României, a revenit, la 73 de ani, printre noi. Djuvara e un intelectual rasat, care, deși franțuzit la Nisa și la Sorbona, într-un extraordinar exil, destinul nu și l-a putut închide decât la București. La mulți ani, domnule Neagu Djuvara!