În decembrie 2016, PSD-ul condus de Liviu Dragnea obţinea cea mai clară victorie electorală din 1990 şi până acum. Unul dintre punctele programului de guvernare promitea să redea autoritatea politicienilor în faţa instituţiilor de forţă.
Oricât i-am dispreţui pe politicieni, trebuie să întelegem că supunerea lor, partea civilă a statului, în faţa serviciilor, partea armată a aceluiaşi stat, nu va aduce niciodată nimic bun. Şi poporul, oricât de citit sau necitit ar fi, simte ca un animăluţ cu reflexe sănătoase această anomalie. În decembrie, Dragnea şi PSD-ul au avut şansa să refacă echilibrul între puterile statului. La 8 luni de la acel moment, pare însă că Dragnea încearcă mai degrabă să o dea la pace cu Sistemul, în numele propriei libertăţi. O lipsă de viziune, am putea spune. Totuşi, dacă Dragnea ar studia istoria ultimilor 27 ani ar constata că niciun personaj care a lăsat capul plecat, încercând astfel să scape, nu a sfârşit bine. Şi ultimii ani ne-au adus multe dovezi că politicienii români au încercat să se împrietenească cu Serviciile.
De multe ori avem tendinţa de a ne compara cu alte ţări foste comuniste, Polonia fiind cel mai uzitat exemplu, care după 1990 au avut capacitatea de a-şi produce lideri cu mult mai mult curaj decât ai noştri. Şi totuşi, de ce România nu are capacitatea de a-şi produce lideri cu viziune şi curaj nici la 27 de ani de la Revoluţie. Nu, nu cred că suntem un popor mai slab decât altele. Şi totuşi, de ce sunt politicienii noştri laşi? Şi în relaţia cu Serviciile, dar şi în cea cu alte puteri, Uniunea Europeană fiind cel mai bun exemplu.
Cred că explicaţia trebuie căutată în perioada 1945-1964, perioada cu vârf maxim a agresivităţii comuniste. Conform unor statistici ale Asociaţiilor care au studiat Genocidul românesc în timpul comunismului, nu mai puţin de 2 milioane de români au trecut prin temniţe în acea perioadă. În 1945, la finalul războiului, România avea 15,87 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că mai mult de 12% din populaţie a trecut prin temniţe. Şi abia acum vine şocul. Abia acum vine şocul. După anumite surse, nu mai puţin de 800.000 de oameni au murit în temniţele comuniste. Dincolo de dramatismul numărului, aceste drame lasă urme asupra capaciţăţii acestei ţări de a produce lideri autentici. De ce? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem cine sunt cei care au murit. Comuniştii i-au arestat pe oameni nu neapărat pentru a-i omorî, ci pentru a-i reeduca, pentru a-i face să se supună noii orânduiri. Adică oamenii să renunţe la propriile convingeri pentru a îmbrăţişa doctrina impusă din est. Cei care nu au renunţat sunt cei care au avut cel mai mult de suferit. Dintre ei sunt cei 800.000 de morţi. Practic, au murit oamenii cu coloana vertebrală, cei mai buni dintre noi. În perioada 1949-1964, România şi-a distrus capacitatea de crea lideri, prin aceasta înţelegând oameni cu curaj, cu atitudini asumate şi cu o viziune proprie, nu una mimată.
Cine sunt cei care au scăpat? Cei care au făcut compromisul şi s-au lăsat reeducaţi. De aici vine drama. Ei s-au întors acasă, şi-au întemeiat familii şi au creat urmaşi. Pe care cum ar fi putut să îi educe? Cel mai probabil aşa cum scăpaseră şi ei din închisori: făcând compromisuri şi negociind orice principiu. Aşa ne-a prins pe noi Revoluţia. Cu o generaţie educată în arta vânzării de principii, stâpânind perfect arta compromisului. Şi cu acelaşi destin ca al părinţilor: deşi au scăpat cu viaţă, nu au fost altceva decât nişte târâtoare laşe pentru tot restul vieţii. Este fix comportamentul politicienilor noştri, umiliţi practic, în ultimii ani, de instituţiile de forţă. Ei, probabil, îşi merită soarta pentru că ei au fost educaţi să traiască cu capul plecat, dar noi ce vină avem?
Evident că, în ultimii 27 de ani, societatea a produs şi oameni cu atitudine de lideri, dar ei nu au încă forţa de a forma o masă critică. Îi întâlnim în societate, dar încă reprezintă, mai degrabă, surprize plăcute. Să fim pesimişti? Cu siguranţă, nu. Poporul este ca un organism care îşi revine după o boală grea. Şansa noastră sunt cei care nu s-au născut în teroare şi au învăţat să gândească singuri. Poate fi incitată această revigorare? Da, dar nu putem aştepta asta de la un stat conduşi de laşi. Despre o posibilă soluţie, într-un episod viitor.