În decursul primului secol după Hristos, legiunile Romei erau la apogeul puterii și eficienței lor. Practic, ajunseseră cea mai eficientă armată din Europa, Asia de vest și Africa.
Succesul și deopotrivă, secretul din spatele succeselor militare ale Romei, a fost fără îndoială, soldatul pedestru, celebrul legionar. Precum o uriașă furnică-soldat îmbrăcată în metal și înarmată până în dinți, legionarul era strâns unit de camarazii săi, precum erau unite ochiurile zalelor.
Astfel constituia o forță de neînvins, forță care i-a făcut pe „Catârii lui Marius”, cum li se mai spunea datorită încăpățânării și perseverenței lor legendare, precum și ca un tribut adus generalului care a creat legionarii și legiunea, să cucerească lumea pentru gloria Romei și a împăraților ei.
Legio Patria nostra!
Evident că în aceste condiții, mulți erau cei care doreau să devină legionari, însă relativ puțini erau admiși, și încă mai puțini supraviețuiau carierei militare, cel mai adesea marcată de numeroase războaie cu popoarele care înconjurau Imperiul Roman, sau uneori, chiar cu camarazii, când era cazul unor războaie interne pentru putere.
Evident, viața de zi cu zi și mai ales condițiile de luptă de atunci erau incomparabile cu cele din prezent. Nu doar că riscai oricând să fii ucis de săgeată, lance, topor și alte arme albe, dar majoritatea timpului era petrecut în marșuri îndelungate și chinuitoare, marcate adesea de foame și sete, construirea de drumuri și castre, tăierea copacilor și cioplirea pietrelor și mai ales așteptarea chinuitoare a luptei.
Aveai de mers în formațiune de luptă, cu armura, armele și proviziile asupra ta. Comenzile centurionului erau sfinte. Orice insubordonare era crunt pedepsită prin bătăi și torturi, iar în cazurile de trădare, lașitate sau refuz clar de îndeplinire a ordinului, prin moarte.
Adesea nu știai unde trebuia să ajungi și cu ce fel de popor războinic urma să te lupți. La stânga, la dreapta, în fața și în spatele tău, erau sute de tineri asemenea ție, și toți mărșăluind monoton, echipați cu coif și zale grele, purtându-și fiecare scutul lung , pil-umul, sulița de aruncat, lancea de luptă, sabia de tip gladius și pumnalul. În stânga și în dreapta legiunii tale, trupele de cavalerie și auxiliarii merg în același ritm.
Cu toate acestea, unul dintre secretele tacticii armatelor romane este înaintarea în formațiune strânsă. Există și unele goluri între cohorte, dar au fost lăsate special, pentru a se permite astfel pătrunderea soldaților din alte arme, precum arcașii sau călăreții, atunci când situația o impunea.
Fiecare centurie are propriul ei stindard de luptă, purtat de un legionar remarcabil, care avea titulatura de Aquilifer. Și astfel, mărșăluiești, adesea prin teritorii ostile și necunoscute, prin frig și ploaie, căldură, viscol, noroi și zăpadă, pe poteci înguste și prin păduri de nepătruns.
Prin sincronizarea pașior și ritmului unii cu alții, legionarii erau capabili să-și păstreze formațiunea indiferent de condiții. Soldatul care făcea și cea mai mică greșeală sau mișcare inutilă, era imediat observat și adesea admonestat cu bastonul de către centurioni.
Căci aici disciplina înseamnă viață. Orice încălcare a ei poate duce la dezastru. Mai ales când se mărșăluia prin ținuturi necunoscute, din care dușmanii atacau adesea pe neașteptat.
Singurii oameni care nu merg în formație sunt ofițerii și mesagerii care trec în fuga calului printre linii. Pe unii ofițeri îi cunoști doar din vedere. Dar ești obligat să cunoști numele tuturor generalilor și ai legaților care conduc legiunea. Dar doar atât trebuie să știi.
Ordinele lor vor ajunge imediat la tine prin intermediul centurionului. Când se întâmplă ca inamicul să atace, nu afli imediat. Adesea se aud relativ târziu gemetele, urletele și zgomotele inconfundabile ale fierului care se lovește scrâșnind de fier.
Nu toate luptele în care intri sunt la fel. Căci pe lângă faptul că nici terenul nu este mereu același, adesea trebuie să înfrunți popoare diferite. Cu arme diferite, cu tactici și temperamente diferite. Conduși de lideri cu personalități diferite.
Fie că în fața ta sunt dacii, celții, germanicii, parții, iudeii, grecii, goții, cartaginezii, sau cine știe ce altă nație tu trebuie să lupți la unison cu toată legiunea. Pierde legiunea, de fiecare dată pierzi și tu. Poți fi rănit, sau căzut prizonier.
Riscul de a muri este și el foarte mare. Însă dacă pieri tu în luptă, nu înseamnă neapărat că pierde lupta și legiunea. De multe ori și armatele romane au câștigat cu greu luptele, cu mulți legionari uciși. Iar dacă cazi în luptă, vei fi aproape imediat înlocuit de o altă furnică umană înzăuată și înarmată identic, care va completa locul lăsat de tine.
După cum aminteam, în ciuda riscurilor sale, profesia de soldat era una foarte căutată, iar candidații veneau din toate colțurile Imperiului.
La școala lui Marte și mila Fortunei
În jurul legiunii, trupele auxiliare deschid frontul cu prăștiile și săgețile. Însă armele de distanță nu fac parte din arsenalul legionarului. Inamicul tău de data aceasta este diferit de cel ulterior, a adus și el arcașii în centrul bătăliei, o linie neregulată de hărțuitori care aruncă cu săgeți și pietre asupra cohortelor. Nu se pot eschiva atacurile, iar de retragere nu poate fi vorba.
Câte un legionar mai lipsit de noroc se prăbușește după ce o săgeată sau suliță inamică a pătruns pe lângă scut. Locul lăsat gol este ocupat imediat de alt războinic care a venit din spatele său. În urmă, rândurile de soldați refac imediat formația.
Dușmanii urlă sălbatic, bat în tobe și suflă în trompete asurzitoare cu scopul de a intimida și a slăbi moralul legiunilor înainte ca înfruntarea corp la corp să înceapă. Dar legionarii nu cad pradă panicii, au mai trecut prin forme similare de război psihologic. Încet, metodic, calm și în liniște, legiunea se apropie de barbarii agitați.
Când distanța s-a micșorat suficient, centurionii strigă ordinele de manevră iar tu știi ce ai de făcut. Ridici brațul stâng și te acoperi mai bine cu scutul, șoptești o ultimă rugăciune către zeii tăi și ridici mâna dreaptă care este gata să arunce pilum-ul.
Prima linie de legionari nu avea voie să lase inamicul să se apropie pentru lupta efectivă înainte să arunce un val de sute de sulițe de tip pilum, iar acestea aveau o construcție specială, cu un vârf din fier maleabil, foarte lung și subțire, astfel încât odată ce se înfigea în trupul sau scutul dușmanului, coada cea grea a pilumului făcea ca vârful cel subțire să se îndoaie sub greutatea ei, făcând-o astfel foarte greu de scos, fapt care șoca adesea adversarii. Așa că pilum-ul s-a dovedit a fi una dintre cele mai eficiente arme brevetate de armatele romane, constituind adesea una dintre cauzele câștigării de bătălii.
După valul de pilum-uri, legionarii cei calmi și tăcuți se transformau pe loc într-o adevărată furtună de săbii scurte, caracteristice, care de la adăpostul scuturilor înjunghiau orice întâlneau în cale. Cai, oameni, orice ființă vie din fața lor. Primul val de barbari a fost lichidat.
Câteodată acest fapt era suficient pentru ca restul armatei lor să fugă în dezordine. Dar nu și astăzi. Azi barbarii sunt netemători și furioși. Azi poți muri. Azi poate muri orice legionar. Chiar și comandanții.
Dar până atunci trebuie să lupți din toate puterile. Rolul tău, la fel ca al camarazilor tăi, este să-l ucizi pe barbarul din fața ta, și apoi să înaintezi în locul lăsat gol de acesta. Și apoi să faci același lucru.
Evident, fără să fii rănit sau ucis, la rândul tău. Iar asta este foarte greu, căci dușmanii sunt puternici și nu se tem de luptă, iar moartea și-o doresc ca pe cea mai mare onoare.
Însă sorții unei bătălii sunt dați și de alți factori, nu numai de curajul nebunesc. Organizarea, tactica, strategia, echipamentul adesea înclină balanța. Iar armata romană a stat aproape întotdeauna mai bine decât restul armatelor la aceste capitole. Se pare că la fel va fi și azi.
Barbarii se încrâncenează, iar toți legionarii speră că aceștia vor ceda înaintea lor. Și ei aruncă cu lănci, dar majoritatea acestora se izbesc de scuturi. Însă acum se aruncă ca niște fiare asupra voastră. Și voi trebuie să deveniți niște fiare pentru a-i înfrunta.
Numai că veți fi niște fiare superioare, altoite cu reflexe reci și disciplină de oțel întărită de miile de ore de antrenament specific și susținut. Scut se izbește de scut, sabie de sabie, dar multe săbii și topoare trec prin armuri și zale, ucid și mutilează. Urletele străpung timpane, picioarele alunecă pe sângele amestecat al legionarilor și barbarilor.
Cot la cot cu camarazii tăi, vezi doar înainte, înjunghii cu sabia scurtă în timp ce lungile spade ale barbarilor se izbesc de scuturile voastre. Cu timpul, brațele te dor, armura este tot mai grea și alunecă pe transpirația și sângele care se scurge pe tine. Din fericire pentru tine, curge mai mult din rănile inamicilor.
Ești rănit și tu, dar nu grav. Încă poți să stai în picioare, să înaintezi metodic și să lovești. În cele din urmă rândurile barbarilor se rup, și ei se retrag în dezordine. Abia acum crește rata uciderilor.
Legiunile nu le dau șansa de a fugi, căci generalii vor o victorie categorică, care să compenseze propriile pierderi și să dea bine în rapoartele către împărat. Puțini cad prizonieri, căci tribul dușman este unul deosebit de puternic. Însă victoria a fost hotărâtoare.
Nicio altă armată nu i-a făcut pe acești barbari să părăsească în fugă câmpul de luptă. Pacea va fi semnată cu prețul condițiilor impuse de Roma. Căci, după cum spuneam, atunci era vremea când Roma era la apogeu.