Până acum, lecția spaniolă în gestionarea crizei catalane este de bun augur și arată Europei și lumii întregi un model de gestiune a unui asemenea subiect. Practic, încălcând Constituția Spaniei și regulile din Parlamentul catalan, separatiștii spanioli au declanșat un exercițiu de imagine numit abuziv referendum, declarat din start nul de către autoritățile de la Madrid.
Dacă nu ar fi existat un referendum consultativ constituțional în Catalunia în urmă cu câțiva ani, care vorbea despre opțiuni nu despre separatism, am fi putut discuta acțiunea, însă referendumul a avut loc și Madridul a validat opțiunea.
Alegerile ulterioare au confirmat refuzul ruperii de Spania a majorității catalane odată ce alegerile din 2016 nu au promovat partidele separatiste în prim plan. De aceea a fost și necesară forțarea în Parlamentul catalan, altfel însăși ideea de nou referendum nu exista niciodată. Cât despre simulacrul politic respectiv, el nu avea nici o bază de recunoaștere deoarece nu au existat exercițiul validat juridic, părțile pro și contra respectiv abstinenții exprimându-se în condiții egale - a fost doar o vocaliză generalizată pro-independență în toată media și spațiul public, deși s-a dovedit că oponenții sunt copleșitor de mulți, prin marșul pentru Spania cu 950.000 de participanți versus greva generală cu 15.000 de oameni- comisiile electorale pentru referendum nu au avut membri din toate părțile nici observatori străini independenți. Totul a fost supus unui exercițiu de forță a executivului regional catalan care a băgat în urne, fără nici un discernământ, buletine de pe internet completate de acasă doar pentru a valida aparent o decizie luată anterior.
Reacția spaniolă a constat în trei acțiuni succesive: legislativă-suspendarea și declararea ilegală a referendumului, de ordine publică - introducerea Guardia Civil, a poliției spaniole, pentru a bloca preluarea controlului „frontierelor catalane” de către poliția locală și juridică/penală – de arestare și aducere în fața legii a reprezentanților separatiști care au încălcat legea, dar nu a celor care își exprimau opiniile ca președintele Puidgemont(despre care nu este încă clar dacă a declarat vreodată independența ci doar că a suspendat efectele pseudo-referendumului pentru două luni, în care să negocieze cu Madridul eventual cu mediatori străini) ci doar a celor care au organizat și blocat hotelul unde se aflau reprezentanții din Guardia Civil, obstrucționând justiția în aplicarea legii. Aici se include șeful poliției regionale catalane care nu a sprijinit și apărat cartierul general local al Guardia Civil, dar și liderii organizațiilor care au blocat și luat cu asalt hotelul, șeful Adunării Naționale Catalane(ANC), Jordi Sanchez, și șeful Omnium Cultural, Jordi Cuixart.
La ora la care scriem editorialul, nu avem încă un deznodă- mânt ci doar opțiuni. Dacă pe ultimatumul dat președintelui Puidgemont până joi ora 11 ora României, acesta nu răspunde, sau declară că a rostit independența Cataluniei de Spania, se aplică articolul 155 din Constituția adoptată în 1978 care retrage sub administrarea guvernului central autoritatea și controlul direct asupra tuturor sau doar unei părţi a competenţelor delegate - poliţia, finanţele, educa- ţia, între altele. Ar fi a doua oară după ce o măsură similară a fost aplicată în 1934, după proclamarea unui „stat catalan al Republicii federale spaniole”, suspendată de către fostul dictator Francisco Franco (1939-1975). Guvernul democrat spaniol va organiza, cel mai probabil, alegeri anticipate pentru parlamentul catalan și după numirea organelor executive, va reda autonomia constituțională Cataluniei. În schimb actualul președinte Puidgemont va răspunde penal în fața legii.