Postura de crainic de televiziune este astăzi „mai departe ca oricând” de ceea ce ar trebui să fie. La noi, românii, mai ales. De câte ori privesc televizorul (rar, foarte rar, în ultima vreme), am acelaşi şoc.
Acordurile între subiect şi predicat şi-au pierdut din siguranţă, unele cuvinte sunt folosite în contextul în care nu au stat aproape niciodată, unele localităţi se trezesc peste noapte în zone geografice cu care nu au nimic în comun, iar lacunele de orice natură sunt la ordinea zilei. Cât despre frazare sau dicţie, nici nu poate fi vorba. În situaţia aceasta am simţit nevoia să scriu despre una dintre cele mai importante personalităţi ale televiziunii din România.
Aţi întâlnit vreodată pe cineva care v-a determinat aproape instantaneu să vă controlaţi ţinuta, să scotociţi prin vocabularul pe care se presupune că l-aţi adunat de-a lungul timpului cuvintele potrivite şi să adoptaţi verticalitatea? Eu am avut această şansă în urmă cu câţiva ani. Într-o dimineaţă de primăvară, cu braţele pline de lalele mov, am bătut la uşa celei care mi-a fost model vreme îndelungată, Sanda Ţăranu.
Aşa am crescut, admirând-o. Nu exista seară în copilăria şi adolescenţa mea în care să nu o aştept să apară. Nu ştiu de ce, dar simplitatea eleganţei sale mă cucerise de când am văzut-o prima dată. Cuvintele rostite cu o dicţie perfectă, o privire care tulbura prin sinceritate şi un echilibru susţinut de ştiinţă. Apariţia sa pe micile ecrane îndulcea atmosfera din fiecare casă din România. Poate că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva Dumnezeu găseşte de cuviinţă să nu te lase să aştepţi prea mult şi îţi îndeplineşte dorinţa. Aşa mi s-a întâmplat mie. Am sunat-o pentru a o ruga să-mi acorde un interviu acum zece ani şi am intrat în una dintre cele mai frumoase prietenii cu care poţi fi răsplătit într-o viaţă.
O să ziceţi ce mi-a venit să scriu despre o personalitate a televiziunii române de dinainte de Revoluţie. O să vă întrebaţi de ce nu găsesc alte subiecte la modă, în vogă, în trend sau cool. Ei bine, din punctul meu de vedere, printre valorile adevărate ale acestei ţări se numără şi doamna Sanda Ţăranu, care şi-a sărbătorit ziua de naştere pe 8 ianuarie. Cred că este modul meu de a-i spune La mulţi ani!
În scurtul meu popas în casa Sandei Ţăranu am descoperit armonie, calm şi echilibru, clasă, pasiune pentru oameni şi o generozitate ieşită din comun. Am rămas prietene, ceea ce pentru mine înseamnă enorm. A venit la lansările cărţilor mele şi mi-a dăruit mereu cel mai cald umăr de sprijin şi cel mai încurajator zâmbet. A găsit de cuviinţă să accepte invitaţia de a veni la emisiunea pe care am moderat-o scurtă vreme la radio3net şi recunosc, de la ea am învăţat arta feminităţii şi lecţia verticalităţii.
Graham Bell spunea:„Niciodată să nu o iei pe un drum cunoscut, pentru că întotdeauna te va conduce pe unde au mers şi alţii”. Drumul Sandei Ţăranu a fost unul neatins de paşii altcuiva, şi l-a croit singură, pas cu pas. Nu a pornit de undeva ca să ajungă unde şi-a dorit. Nu. A fost ceva ce a ţinut de conjunctură. Ca şi cum astrele hotărâseră altceva pentru ea. „Eu sunt născută în zodia Capricornului. Se spun şi lucruri bune, şi rele despre această zodie, dar ce mi-a rămas mie în minte şi mi se potriveşte foarte bine este faptul că trebuie să muncesc de trei ori mai mult decât alţii pentru a putea să-mi ating ţelul”, îmi mărturisea Sanda Ţăranu.
A avut părinţi minunaţi, s-a simţit întotdeauna ocrotită. Au fost atenţi la conduita ei, la educaţie, prin lecţiile suplimentare de muzică, de limbi străine. A studiat pianul timp de zece ani. A avut dascăli minunaţi care i-au îmbogăţit cultura generală şi au pregătit-o pentru viaţă, iar colegii, prietenii au avut şi ei un rol foarte important. Se ştie că anturajul, de multe ori poate să strice sau să devieze judecata dreaptă. Din punctul acesta de vedere, a avut noroc de prieteni buni. Nu s-a simţit niciodată supravegheată, întotdeauna spunea unde merge. Exista seriozitate pe vremurile acelea.
A avut multe noroace şi s-a bucurat pentru ele. De mică şi-a dorit să fie actriţă. Dar după absolvirea studiilor liceale ale colegiului Iulia Hasdeu, s-a temut şi nu a găsit curajul să dea la Institutul de Teatru. „La Institut era concurenţă foarte mare. La vremea aceea se vorbea de dosar, iar acest aspect ar fi putut constitui o piedică. Părinţii mei erau intelectuali. Ei au reuşit să-şi construiască, cu foarte multă muncă, o casă. Erau încadraţi în categoria micilor burghezi. Atunci, era o modă să se dea examen la Politehnică. M-am dus şi eu cu toţi colegii mei. Concurenţa a fost la fel de mare, 10 pe un loc. Am intrat la Politehnică, la Facultatea de Chimie Industrială. După trei ani, m-am hotărît să dau la Teatru ca să nu-mi reproşez niciodată că nici măcar nu am încercat. M-am înţeles cu secretara de la facultate, că atunci nu aveai voie să faci două facultăţi odată. Am primit actele şi am dat examen. Erau trei probe practice. Toate trei eliminatorii. Eu mă căsătorisem cu Nicolae Ţăranu. Soţul meu, înainte cu o seară de examen avusese o premieră. Era artist liric, prim solist la Teatrul de Operetă din Bucureşti… A doua zi ne-am trezit mai târziu, am plecat să mâncăm la restaurant. În drum îi spun soţului meu să trecem şi pe la facultate să vedem dacă s-au afişat rezultatele. Eram vizavi de institut şi aud că examenul a început la ora 11.00. Mi s-a făcut pielea de găină. Era 1 şi 15 minute. Am alergat, nu mi-a venit să cred, mi se părea că nu am auzit bine. M-am uitat şi eu pe liste. Era adevărat. L-am lăsat pe bărbatul meu în plata Domnului şi nici nu ştiu cum am urcat până la etajul 1, la Secretariat. Nu mai puteam să mai vorbesc, nu puteam să spun nimic. Eram lividă. Îmi tremurau genunchii. Ca prin vis, l-am auzit pe şeful comisiei:«Hai, fetiţo, că de când te aştept!» Cum se numeşte asta dacă nu destin”.
Cu dosarul pe care îl avea nu credea că va intra. A luat şi examenul oral şi, aşa mic burgheză cum era, a intrat la institut. Se întâmpla în 1959. A urcat în acest tren care a dus-o către scenă. A terminat în 1963, la clasa profesorului Alexandru Finţi. A avut profesori numai monştri sacri. Şi-a văzut visul împlinit. Nimic nu i-ar mai fi putut schimba traiectoria. Şi totuşi… „Pentru promoţia mea nu a mai fost nici un loc în teatrele din Bucureşti. Mulţi ani s-a întâmplat aşa. Trebuia să mă duc la Teatrul din Craiova, un teatru excepţional. Dar familia mea era în Bucureşti. Aşa că am stabilit să refuz repartiţia. Şeful comisiei, maestrul Costache Antoniu a fost foarte dezamăgit. A încercat să mă convingă. Dar am refuzat. Am ajuns acasă, pe la ora 14.00 şi pe la ora 16 fără 20 am primit un telefon de la şeful personalului din Radioteleviziune să mă prezint în biroul vicepreşedintelui de atunci al instituţiei. Am spus ce o fi o fi şi m-am dus. Am avut o discuţie lejeră, despre teatru, muzică, viaţă, o discuţie foarte simpatică. Nu ştiam de ce, dar nici nu îmi puneam problema. Probabil îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine. La sfârşit mi-a spus: «Nu vrei să vii crainică la televiziune?» Tocmai când mă pregăteam să formulez un refuz elegant în acelaşi timp s-au aprins câteva beculeţe în mintea mea. «Du-te, fată! Că oricum nu ai altceva de făcut». Am spus: «Daţi-mi voie să mă consult şi cu soţul meu». Am vorbit şi am hotărât să mă duc. Nu pot să spun că mi-a plăcut. Pentru mine televiziunea nu reprezenta mirajul pe care îl constituie pentru tinerii de azi. Meseria mea era cea de actriţă şi asta voiam să fac. La televiziune mi se părea că nu era o muncă de creaţie. Aici trebuia să fiu eu, nu un personaj. La început am făcut şi telejurnal, am făcut de toate. Şi spectacole cu public. Toată viaţa mea am lucrat în direct. Astăzi există pentru cei care lucrează în televiziune o mică jucărioară care se numeşte promter, dar care mie nu-mi place. S-a pierdut, după părerea mea, acea relaţie cu publicul. Trei ani de Politehnică, atâţia ani de muzică, anii de Institut m-au ajutat foarte mult. Tot ce am acumulat mi-a folosit în meseria mea. Nu-i consider ani pierduţi”, a încheiat Sanda Ţăranu.
A apucat totuşi să facă un film, «Mofturi 1900», al regizorului Jean Georgescu, unde a jucat alături de Grigore Vasiliu Birlic, Iurie Darie şi alţii. S-a îmbogăţit datorită oamenilor pe care i-a cunoscut, iar de la maestrul Jean Georgescu a învăţat că o doamnă nu-şi scoate niciodată mănuşile. Când am întrebat-o care este secretul longevităţii căsniciei sale, Sanda Ţăranu mi-a spus că într-o căsnicie, respectul trebuie să urmeze îndeaproape dragostea.
De Crăciun am văzut-o pe Sanda Ţăranu invitată în cadrul emisiunii Corinei Dănilă, împreună cu una dintre fostele sale colege, Cristiana Bota. Le priveam şi m-a bucurat regăsirea lor. Televiziunea Română a avut ceea ce astăzi s-a pierdut, spiritul acela de familie, de respect. Cum spuneam, aşa am crescut, având-o ca model pe doamna Sanda Ţăranu. Am aflat de la ea că totul contează. Când eşti crainic de televiziune nu eşti pe scenă, dar orice gest, orice privire, orice pauză înseamnă ceva. Chiar repetarea unui cuvânt. Telespectatorul ştia, simţea subtextul. Astăzi nu mai există nimeni, cu două sau trei excepţii, care să ofere prin puterea exemplului aşa ceva. Din păcate. În postura de crainic la televiziune înainte vreme trebuia să ai o cultură generală vastă. Orice greşeală poate să dărâme tot ceea ce ai construit. Limba română iarăşi este foarte importantă. La fel şi frazarea. Televiziunea în general a devenit terenul de joacă al celor cu bani şi se pare că manipularea este singura constantă valabilă. Cultura nu primeşte nici cea mai mica şansă la o respiraţie decentă. Cât despre o informare corectă a telespectatorului sau despre dreptul la liberă exprimare, uitat şi el pe un raft undeva, mai bine nu deschidem discuţia.
Pentru mine, întâlnirea cu Sanda Ţăranu a reprezentat semnul clar că Dumnezeu mă iubeşte. Pesemne, cândva, undeva, am făcut o faptă bună…