Literatura medicală de specialitate ne descrie pe larg tipurile de personalitate, alături de care conviețuirea este aproape imposibilă: paranoică, histrionică, obsesională, narcisistă, agresivă, evitantă și anxioasă, în același număr cu cele șapte păcate creștine capitale simptomatice stării de hipertrofie a egoului.
Deși tratate distinct, aceste tipuri de personalitate, pot fi cu greu congruente într-o singură ființă, însă pentru toate, atunci când tratamentul nu își mai produce efectele, metoda cea mai recomandată poate fi chiar trecerea în rezervă, dacă aceasta înseamnă îndepărtarea de comunitate. Mărețul Jung ne spune că ”funcția (sau indiferent care ar fi această coajă exterioară) este atât de seducătoare: căci reprezintă o compensație ieftină pentru insuficiențe personale”.
Hipertrofia egoului analizată filozofic începând cu Banchetul lui Platon a ajuns în timpurile noastre la lipirea de scaunul șefiei iar năzuința către un bine permanent s-a transformat în instituirea unui rău omniprezent.
Banchetul platonic a devenit mai nou un adevărat dezmăț, o cooperativă a ielelor stropit din belșug cu abuzuri, arestări, cătușe dar mai ales protocoale. Iar în acest dans au intrat de-a valma judecători, procurori, ofițeri de informații, avocați, oameni politici și numai cine nu a vrut nu a dansat, sau mai bine zis cooperat. Ca un veritabil epigon al tizului său, primadona sistemului nostru judiciar a pervertit aforismul ”iubește și fă ce vrei” al Fericitului Augustin într-un îndemn la ”paradește și fă ce vrei”.
După ce ne aruncă eufemisticul ”Doamne Dumnezeule” minunându-se de cât părea de grav și aproape imposibil să se lucreze pe protocoale, că nu se poate adăuga prin nimic la lege, că numai codurile și doar ele pot guverna cercetările penale, își dă seama subit că sunt foarte bune, că sunt firești, că sunt simple metodologii interne și chiar că s-au prelucrat cu toți procurorii. Îi cheamă apoi repede pe toți procurorii mai șefuleți, pentru a-și exprima ”adeziunea” la aceste excrescențe atavice ale unui stat de drept și, deși unii, mai ”olari” din fire, nu au înțeles că s-a vorbit despre protocoale, totuși se dă un comunicat cum că toți procurorii ar susține teza sa, de preaslăvire a acestora.
Perversitate sau încercare de neasumare, prin aruncarea răspunderii pe umerii tuturor, în speranța că prin disipare el va scăpa neatins cu scaunul etern și de neclintit? Aduși din toate cotloanele țării niciunul dintre procurorașii cei viteji nu a avut curajul să își contrazică încă Neevaluatul Șef. Trebuie să știm și să înțelegem toți că procurorii sunt subordonați ierarhic, potrivit Constituției, și, pe cale de consecință, lipsiți de independență, cum fără ipocrizie a arătat propunerea lui Tudorică pentru șefia DNA, astfel că în aceste momente s-a văzut ce multă dreptate avea sărmana femeie intrată singură în groapa cu lei, care a încercat să dea o lecție de ”împăratul e gol”. Să ne fie clar: procurorul NU este independent, căci este subordonat ierarhic și se află sub autoritatea unui membru al executivului, care îi și numește în funcție șefii: că se numește ministru ori președinte, nici măcar nu contează.
Deși complicat de înțeles pentru el, să îi strigăm în cor, asemenea biblicului Lazăr: ”Ridică-te și umblă”!