Strategii globalizării au săvârșit trei greșeli uriașe în ultimii patru ani. Prima este deschiderea granițelor de către Merkel. A doua este Brexitul. A treia este alegerea lui Trump.
În primul caz, motivul erorii a fost LĂCOMIA. Exploatând oportunitatea creată de războaiele din Siria și Irak și emoția produsă în rândurile opiniei publice de atrocitățile ISIS (minuțios descrise de presă, în vreme ce Occidentul îi bombarda pe teroriști mai mult cu gura), în vara lui 2015 Merkel a fost mâna care a pus în practică un vis mai vechi al globaliștilor: înlocuirea populației și aprovizionarea cu forță de muncă ieftină și docilă. În interval de numai un an au pătruns în Europa circa un milion și jumătate de imigranți, majoritatea musulmani.
Efectul a fost invers decât cel scontat. Nou-veniții nu aveau nici un chef să muncească, necum să se integreze. În scurt timp au devenit o povară pentru băștinași. Nu doar financiară. Infracționalitatea a sărit în aer. Pe ici, pe colo, și câte un terorist. Când au început să moară oameni în inima Europei, în urma atacurilor teroriste, s-a produs declicul.
După o perioadă de consternare, a urmat contrareacția: în aproape toate țările UE au apărut mișcări naționaliste și eurosceptice. Multe au ajuns la putere, astfel încât trenul globalist este serios amenințat să zboare de pe șine. Dacă nu ar fi existat LĂCOMIA care a împins-o pe Merkel să ia măsura brutală din 2015, imigrația ar fi continuat în ritmul insidios de până atunci, iar europenii ar fi dormit în continuare.
În cazul Brexitului, motivul erorii a fost FRICA: premierul David Cameron puternic presat dinspre stânga de laburiști și dinspre dreapta de UKIP, a promis că dacă va câștiga alegerile din luna mai 2015 va organiza un referendum privind apartenența Marii Britanii la UE. Din declarațiile sale, reiese că nici prin cap nu i-a trecut că se va ajunge la Brexit. Intenția a fost doar să smulgă o bucată din plăcinta electorală a lui Nigel Farage.
Ca și în cazul Merkel, efectul a fost exact pe dos. Mai mult, rezultatul referendumului din iunie 2016 a avut efect de catalizator asupra mișcărilor naționaliste de pe continent.
În cazul alegerii lui Trump, motivul erorii globaliștilor a fost FUDULIA. Au fost atât de siguri de puterea lor, de victoria lui Hillary Clinton și de faptul că Donald Trump nu este decât un imbecil fanfaron, încât nici măcar nu și-au mai dat osteneala să salveze aparențele. Toată campania electorală a lui Hillary a fost o paradă de lozinci despre încălzirea globală și salvarea planetei, despre grija față de transgenderi și restul minorităților sexuale opresate, despre emanciparea femeilor și salvarea imigranților ilegali... În fine, despre orice altceva în afară de grijile americanului de rând care observa consternat cum i se confiscă țara. Drept urmare, lui Trump i s-a lăsat liber un întreg bulevard electoral pe care acesta a defilat.
De doi ani încoace, strategii globalizării se chinuie să elimine efectele celor trei erori catastrofale pe care tot ei le-au făcut. În cazul imigrației, bunăoară, asistăm la o interesantă manevră de front: aruncarea în prima linie de bătaie a Organizației Națiunilor Unite, căreia i s-a reatribuit rolul de ideolog al chestiunii. În doar câteva luni, ONU a reușit să statueze migrația ca drept fundamental al omului și să arunce responsabilitatea pentru acest fenomen pe inegalitatea la nivel global dintre bogați și săraci.
Având scadența pe 29 martie (în mai puțin de 50 de zile), anihilarea Brexitului reprezintă cea mai mare urgență. Graba face ca lucrătura să fie rudimentară. Sforile sunt atât de groase încât se văd de la o poștă. Campania de îngrozire a britanicilor cu perspectiva apocalipsei în cazul ieșirii țării lor din UE a atins paroxismul: trusele de supraviețuire în caz de Brexit și știrea despre un plan de evacuare de urgență a Reginei sunt doar ultimele elucubrații.
În cazul Trump, după ce încercările de răsturnare a sa prin mișcări violente de stradă a eșuat, asistăm la o manevră mult mai subtilă: tentativa de teleghidare a președintelui. De reorientare a priorităților geo-politice ale acestuia.
În campania electorală, Trump a afirmat răspicat că inamicul strategic al Statelor Unite este China, manifestând o oarecare simpatie pentru cealaltă supraputere mondială, Rusia. Trump a dat chiar de înțeles că nu exclude o negociere cu Putin despre redefinirea sferelor de influență.
Ca și Trump, Putin este un inamic al globalizării. În schimb, Xi Jinping se dă în vânt după binefacerile globalizării, care îi permit acces neîngrădit la tehnologia occidentală. La rândul lor, forțele pro-globalizare se bucură că sunt lăsate să pătrundă pe o piață de un miliard și jumătate de consumatori, astfel încât sunt dispuse să închidă ochii la dictatura cu tente maoiste care se instaurează la Beijing.
Strategii globalizării au realizat rapid că o înțelegere Trump – Putin ar fi fatală și folosesc ancheta procurorului special Robert Mueller pe post de zăbală, pentru a-l ține departe de Moscova pe președintele american. De câte ori există pericolul unei apropieri de Putin, Mueller scoate din joben câte un hacker sau spion rus cu identitate îndoielnică.
Nu are nici o importanță că nu există dovezi reale despre complicitatea Trump – Putin în alegerile americane din 2016. Dacă ar fi existat, ar fi apărut, iar Trump ar fi fost dat jos.
Zvârcolirile mondiale la care suntem martori în prezent au drept cauză încercarea disperată de a lichida efectele celor trei erori istorice. O complicată operație de cauterizare în lupta cu un pacient care s-a trezit din anestezie și nu mai acceptă tratamentul.