Tulburarea dismorfică corporală (TDC), denumită și „sindromul urâţeniei’, este o afecţiune care ține în special de domeniul psihiatriei şi pare să afecteze în general tinerii, deşi cercetătorii ne arată că toţi oamenii pot prezenta aceasta „boală” într-o măsură mai mare sau mai mică. Se estimează că aproximativ 2% din populaţia globului suferă de TDC
Majoritatea oamenilor se acceptă aşa cum sunt sau pur şi simplu sunt „grijulii” în legătură cu defectele fizice, însă unii devin obsedaţi de ceea ce toţi remarcă la ei ca fiind „urât”, inestetic, lăsând acest fals scop de a îmbunătăţi acel defect să le altereze uşor comportamentul şi viața.
TDC începe de obicei în copilărie, odată cu conştientizarea „defectului cheie”, însă poate fi la fel de bine prezent şi la indivizi maturi – de exemplu, acele persoane „dependente” de operaţiile estetice, care în permanenţă vor găsi ceva de corectat în look-ul lor.
Comportamentul persoanei în cauză devine obsesiv-compulsiv, putând-se manifesta strict în legătură cu acel defect (de exemplu, când într-o conversaţie cu prietenii survine ca subiect ceva înrudit) sau poate fi permanent – la acele persoane plăcute ca aspect, însă care se percep ca hidoase, având probleme în a interacţiona cu cei din jur. În acest caz se asociază bulimia sau anorexia de cele mai multe ori, tulburări maniacale, iar un consult de specialitate va indica terapia cu antidepresive.
Ca o persoană să fie diagnosticată cu TDC trebuie să întrunească mai multe simptome, dintre care principale sunt:
- preocuparea excesivă în legătură cu un defect fizic – observabil sau nu;
- tulburări de comportament sau de încadrare socială din cauza acestui „defect”;
- asocierea sau apariţia pe fondul unei alte boli (bulimie – aversiune faţă de kilogramele în plus); bolile de asociere sunt în general tot de domeniul psihiatriei. Cităm: bulimia, anorexia, izolarea socială, dificultăţi de comunicare, comportament obsesiv-compulsiv, depresii, fobie socială, evitarea altor persoane, sindromul personalităţii posesive, autopedepsirea – constând în rănirea propriului corp, lucrurile pot ajunge până la dismorfia musculară – convingerea că nu eşti destul de „bine-făcut”, sindrom prezent la unii body-builders.
Tratamentul este la fel de important ca şi diagnosticarea corectă şi rapidă. Spre deosebire de majoritatea bolilor psihice, TDC face notă discordantă prin rezistenta pacienţilor la terapia clasică. Ceea ce pare însă să dea rezultate în ultimii ani este terapia comportamentală de grup, pacienţii trebuind să fie „educaţi” din nou cu privire la ceea ce societatea defineşte ca standard şi ceea ce noi reprezentăm în cadrul ei. Aceste forme de terapie se însoţesc în cele mai multe cazuri şi de tratament medicamentos, acesta fiind menit sa îmbunătăţească starea de spirit a pacienţilor şi să-i facă susceptibili la schimbare.
Citiți continuarea pe http://lapsihiatru.ro/
Anamaria Ciubară este unul dintre cei mai cunoscuți medici psihiatri. După o experiență de peste 10 ani la Institutul de Psihiatrie Socola Iași, acum își desfășoară activitatea la Spitalul de Psihiatrie ”Elisabeta Doamna” din Galați. Este medic primar psihiatru, conferențiar universitar la Universitatea ”Dunărea de Jos”, Facultatea de Medicină și Farmacie, catedra de Psihiatrie, și editor la American Journal of Psychiatry and Neuroscience. De asemenea, colaborează cu Clinica Medlife din Galați și cu clinica Helicomed din Iași.