De curând m-am întors dintr-o călătorie aparte, în inima Basarabiei. Pământ rupt din țară. Ce nu s-a putut frânge a fost însă trăirea lui A FI român, a te simți Copil al Marii Românii.
Timpul adoră să fie aruncat la gunoi. De la această risipă nu există salvare. Dintre toate, este gunoiul cel mai greu de adunat, pentru că nu murdărește podeaua”, spunea cândva Henry Ford. Am rămas cu această replică întipărită în minte, ceea ce m-a determinat să caut motivul pentru care faimosul fondator al industriei americane de automobile a afirmat cu ardoare asemenea cuvinte personificatoare în ceea ce privește timpul ca entitate.
Sună destul de bulversant, nu credeți? Această coaliție vădit intenționată „timp, gunoi, risipă”. Trezește acea undă de curiozitate caracteristică fiecărei ființe umane. Dar fiindcă teoria relativității enunțată de Einstein este veridică, conform căreia nu există cauză fară efect și viceversa, are și afirmația lui Ford o poveste care m-a pus pe gânduri.
A doua revoluție industrială
Unul din managerii lui Ford a introdus la fabrica de mașini din Detroit o inovație: linia de ansamblare pentru construcția modelului T Ford, care nu a facut altceva decât să scindeze procesul de producție în componentele standardizate. Acest fenomen urma să dea naștere conceptului de „producție în masă”, care mai fusese utilizat și cu alte ocazii în trecut, dar niciodată la o scară atât de largă, într-un proces atât de complex. A fost numit a doua revoluție industrială. Un exemplu demn de luat în considerare, care demonstrează încă o dată că ceea ce contează cu adevărat este felul în care informația este transmisă și valorificată, indiferent de câte ori aceasta a mai fost utilizată anterior. Pasiunea este motorul care triumfă de fiecare dată (...).
Vă gândiți probabil că în epoca contemporană, în contextul de viață actual, aceste cuvinte lirice fac parte din categoria „formelor fără fond”, ilustrată de Titu Maiorescu. Dar, aș îndrăzni să întreb: Poate o formă să fie de sine stătătoare dacă nu primește viață prin fond? Interogația își află singură răspunsul. Orice acțiune întreprinsă există pe termen lung fiindcă a fost stimulată de trăire, de sentiment.
Cine îi mai aude suspinul?
Articolul de față este mărturia concisă a unei trăiri ce freamată iremediabil în orice suflet care a simțit măcar o dată că este român până în străfundul inimii. Mă îndrept în chip exact, matematic, spre un subiect sensibil, ce crează cu fiecare ocazie, fără excepție, un soi de mișcare browniană a spiritelor, în care energiile pozitive și negative se evită reciproc.
Un tânăr student, a cărui specializare nu ține de domeniul istoriei, dar mânat de dezideratul pasiunii, vă prezintă o poveste reală: tragedia Basarabiei.
De-a lungul vremurilor învolburate, s-au scris multe despre Basarabia. I s-au dedicat slove îmbălsămate cu dulci sentimente de jale şi de dor, i s-au scris poezii şi cântări înalte, i s-a dăruit iubire prin cuvinte româneşti... dar nu a fost de ajuns.
Acolo, nu departe, cum treci dincolo de „tragicul” și „însângeratul” Prut, sălăşluieşte o inimă îndurerată, plânsă şi orfană. Adesea, plimbându-te pe malul său, îi poți asculta doina îndurerată, prinsă-n vârf de istorie neștiută. E bucățică din trupul României Mari, atât de însetată de identitatea ei furată! În negura aceasta a timpurilor, cine îi mai aude suspinul? Cum se trezește în neant şi îşi caută rădăcinile străbune, cum se întreabă în liniştea serii: Cine îmi e părinte? Cine m-a născut pe mine? Şi astfel rătăceşte frumoasa Basarabie pe firul subțire al istoriei întunecate, aşteptând să vină...Să vină o chemare!
După atâția ani de tăcere, în care evenimentele istorice sunt tot mai prăfuite și afundate în mormanul neștiinței, a sosit vremea unei renașteri sufletești. Să putem afirma și noi precum Radu Gyr că „ adevăratele înfrangeri sunt renunțările la vis.”
Deci, să căutăm adevărul care mustuiește de atâta nedreptate, ascuns sub pătura caldă a erei post-comuniste, în care totul stă sub deviza unei libertăți celebre, cu identitate duplicitară. Unul din eroii Marii Uniri de la 1918, Onisifor Ghibu, spunea așa: „Neam românesc al strămoșilor mei și al meu, încotro mergi? Vrei să mai trăiești și să mai reprezinți ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viață prin viclenie, prin violență ori prin sinucidere?”
După mai bine de un secol de dominație rusească, după un regim sovietic intens, în Moldova de dincolo de Prut se poate păși românește pe un pământ ce face parte din „Moldova lui Ștefan cel Mare”.
Duhul sovietic nu poate fi șters
Dacă un călător trece prin aceste meleaguri bătrâne, va rămâne puțin uimit de aspectul locului. Total diferit de ceea ce știe el în România. Chișinăul: un oraș întins, cu multe șosele largi ce par nesfârșite și împânzit de blocuri numeroase cu multe etaje de culoare cenușie, o cruntă emblemă urbană a regimului comunist. Duhul sovietic nu poate fi șters, chiar dacă acum e îmbrăcat într-o imagine modernă. Reclame rusești, tradiționalul iarmaroc plin ochi de produse moldovenești, ucrainiene și rusești, oameni frumoși, blonzi cu ochi albaștri și din când în când câte un cuvânt rusesc aruncat în atmosfera orașului. Totul e la locul său, alcătuind un peisaj destul de pitoresc. Traversezi capitala, mergi pe bulevardul Ștefan cel Mare și admiri clădirile. Unele sunt, într-adevăr, asemănătoare stilului românesc. Magazine precum „Bucuria”, „ Iuvas” sau „Viorica” îți fură privirea, descoperindu-ți producțiile moldovenești. De asemenea, poți observa Arcul de Triumf, o fidelă variantă a celui din București, a cărui construcție ascunde un clopot gigant, realizat de ruși în anii 1940-1941 cu scopul de a celebra victoria acestora asupra turcilor. Păcat. Din nou un simbol care nu are origine românească. Dar, pentru a contrabalansa, călătorul nostru poate admira statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt din parc, construită în anii 1925- 1928 de Alexandru Plămădeală, sau se poate închina în Catedrala Metropolitană din Chișinău, datată încă din secolul XIX.
E vremea culesului de păpușoi
Iar acum, călătorul este rugat să se elibereze de atmosfera zgomotoasă a mediului urban și să continue voiajul, îndepărtânduse încet de marele oraș. Mergem puțin la nord, în mediul rural, acolo unde Moldova își ascunde tainic inima cicatrizată. Probabil știti cum se spune, că „ acolo unde este inima ta, acolo e și comoara ta.” Drumurile care se îndepărtează de capitală, duc spre o altă lume, dezvăluind câmpuri întinse, lucrate de oameni gospodari. E vremea culesului. Poamă, păpușoi. Țăranii ies la lucru, văzându-și în continuare de grijile vieții. Din când în când, de aer se izbește o glumă bună, provocând râsul vesel și curat al muncitorilor. Ajungem într-un sat al cărui nume nu îl menționăm, fiindcă în situația de față nu are importanță eticheta, ci conținutul. Un sat la fel ca celelalte sate moldovenești. Mic, vechi și afundat în miezul câmpurilor, departe de șoseaua principală și de zgomotul lumii. Greu se poate spune la prima vedere că există vreo șansă de a descoperi ceva diferit în aceste ținuturi uitate de lume.
Dumnezeu îi înzestrează pe toți cu o lumină
Și totuși...pășind mai adânc, până în inima satului moldovenesc, vei descoperi Autentica Basarabie, lăsată de strămoși prin sudoarea frunții și sânge jertfit. În sfârșit, o capodoperă a specificului românesc. „Veșnicia s-a născut la sat”, spunea Lucian Blaga. O replică perfectă pentru aceste împrejurimi.
Casele vechi, făcute din „cochilet”, cu geamuri mici și discrete, acoperișuri din „şifer” și picturi manuale în culori vii, arată încă o dată spiritul efervescent al moldoveanului. În general, predomină nuanța de verde aprins în gospodării, iar pereții sunt ornamentați cu flori pictate sau diferite alte simboluri. Casele au diferite forme, unele cu pridvoare din lemn și câteva cămăruțe. Bucătăria e cu „ lijancă”, un cuptor tradițional pe care se poate și dormi. Podeaua e acoperită cu țoluri și „roți” confecționate din cârpe. O adevărată ingeniozitate rurală!
Esteticul scos la iveală chiar și din sărăcie. Fiecare odaie are într-un colț de tavan o icoană veche, transmisă din moși strămoși, iar pereții sunt decorați cu câte un covor cusut tradițional și ștergare lungi. Fiecare lucru are o istorie, e încărcat de semnificații. Explozia aceasta de frumos este identică cu cea a satelor românești. De-a dreptul șocant. În Moldova, fie care țăran are un talent. Dumnezeu pe toți îi înzestrează cu o lumină. Unii știu să picteze, alții să cânte, să danseze, să construiască fel de fel de obiecte ș.a.m.d. Darurile sunt însutite, dovedind veridicitatea unei vorbe populare: „Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.”
„Eu n-am să fiu niciodată trist”
Într-adevăr, în toată această istorie zbuciumată, basarabenii au fost loviți din toate părțile, li s-au luat multe drepturi, libertăți și bunuri, sărăcindu-i cu totul. Dar Dumnezeu nu i-a uitat, îmbogățindu-le sufletul. Astăzi, dacă treci printr-un astfel de sat, vei descoperi oameni veseli și ospitalieri, care nu întârzie să te cheme în ograda lor la „un stăcan cu jin( vin)”. Probabil că un cuvânt care îi caracterizează pe moldoveni este chiar acesta: „Bucuria”. Nicăieri în lume nu am mai întâlnit un loc cu asemenea bucurie, exceptând mănăstirea Oașa. Odată, vorbind cu un sătean, am descoperit principiul după care ei își îndrumă viața: „Eu n-am să fiu niciodată trist. Am trecut prin atâtea năcazuri, dar niciodată nu m-am lăsat să fiu scârbit. La ce bun să ne ținem cu urâtul? Hai, să șim (fim) bucuroși”. Vorbă simplă, plină de adevăr. Construiește chiar o tipologie a moldovenilor.
Bucureștiul are de învățat câte ceva bun de la Chișinău
Altădată, pe un scăunel în ogradă, ședea o bătrânică în cârjă, citind la Psaltire. Îmbrobodită cu o basma înflorată și încinsă la brâu cu o „pestelcă”, babușka zâmbea. Să fi fost de vină parfumul strugurilor din vie, o amintire fugară sau însăși rugăciunea? Nu știu. Cert este că emana o pace această bătrânică frumoasă, ca și când toate greutățile și toată istoria amară s-ar fi îngrămădit în pieptul ei, stingânduse ca focul în apă. Înțelepciunea ei vibra prin porii celulelor, iar veselia ei era de neasemuit. Oameni ca ea reprezintă tezaurul Moldovei, parte din izvorul satelor.
Dar oare noi, românii, când privim această țărișoară ruptă din trupul României Mari, vedem că este nici mai mult, nici mai puțin, decât o minune? În faza actuală, Basarabia e supraviețuitoarea celui mai crunt regim comunist. După atâția ani de crime neștiute, de sărăcie, de înșelare și de exploatare, fapte descoperite în dosarele KGB-ului, Moldova de peste Prut totuși există, iar oamenii ei sunt valoroși.
Un lucru curios îl reprezintă istoria actuală care are darul să se repete. Această provincie, acum 100 de ani, a fost prima care a aderat la Țara mamă, impulsionând toate celelalte teritorii românești. Ea a fost glasul Marii Uniri de la 1918. Tot Moldova, țara a cărei Constituție are specificată clar căsătoria între un bărbat și o femeie, a sprijinit România, votând DA la referendum. Iată că în anul centenarului, Basarabia face încă o dată Unirea!
„În familia noastră mare românească, uneori și Bucureștiul are de învățat câte ceva bun de la Chișinău”, afirmă Vlad Cubreacov, responsabilul menționării căsătoriei între bărbat și femeie în Constituție.
Evenimentul are un rol deosebit în valorificarea semanticii Unirii, care e mai mult decât un act politic. Ea nu poate fi posibilă decât prin unirea „în cuget și în simțire”, de la inimă la inimă.
Vedem Basarabia, dar o și simțim?
Republica Moldova este o minune care luptă să reziste timpului. A supraviețuit și a păstrat în sânul ei un sincretism al frumosului moldovenesc, exprimat prin bogăția sufletească a basarabenilor, care au reușit să păstreze vie flacăra bucuriei și a bunei dispoziții. „Să şim (fim)!”, este o vorbă populară întâlnită pe la sate. Aici e taina dăinuirii Moldovei, în această expresie supărător de simplă. Chiar dacă există multe voci care vor să dezbine, realitatea dovedește românescul autentic din inima basarabeană. Este Moldova, altar de jertfă, bucată răpită din sânul României Mari? Eu cred că DA, este.