Grațierea este cuvântul la modă zilele astea. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, sute de ore de talk-show s-au consumat în câteva săptămâni pe acestă tema, nu există om politic care să nu se fi poziționat de-o parte sau alta a baricadei, cuvintele fiind folosite precum pietrele în Fâșia Gaza, iar ruptura în societate pare să se producă din nou, fără a înțelege exact ce se întâmplă, care este tema reală și ce avem de făcut.
Grațierea este un cuvânt care nu înseamnă numai reducerea sau iertarea de pedeapsă pentru un condamnat. Înseamnă și bunăvoință, gingășie, acordarea încrederii. Un gest de bunăvoință față de cineva care trece prin momente grele în viață. Sensuri care s-au pierdut demult în dezbaterea românească. Este adevărat că și președintele Klaus Iohannis a lansat, în mod eronat, ideea că vom avea parte de o amnistie și o grațiere, dar a intuit în mod corect existența unui val popular care îl poate duce spre al doilea mandat ca președinte. Bâlbăileile lui Liviu Dragnea, care tot încerca să ne spună că el habar n-avea despre o asemenea inițiativă guvernamentală au adâncit impresia oamenilor că se pune la cale o mașinațiune menită să salveze tururile unor politicieni. Dezbaterea-circ de la Justiție reprezintă finalul unui proces care va trimite aceste acte normative în Parlament, iar de acolo vom vedea ce se va mai întâmpla cu ele. În mod cert, grațierea reprezintă doar o parte a rezolvării unei probleme grave.
Așa cum am încercat să explic de prima dată, mitingul de acum două săptămâni a fost rezultatul revoltei oamenilor împotriva politicienilor, un rezultat al frustrării față de rezultatul alegerilor parlamentare. A fost un miting anti-PSD organizat nu de Opoziția Politică, ci de Stradă, un vid de reacție fiind umplut de zecile de mii de oameni. Votanți tradiționali de Dreapta, ai președintelui Klaus Iohannis, furioși pe victoria zdrobitoare a PSD și pe greșelile cuplului Iohannis-Gorghiu, oameni au ieșit în stradă protestând față de o manevră a guvernului. Așa se explică și locațiile-cheie ale revoltei: București, Sibiu, Timișoara, plus orașele din străinătate. Nu s-a manifestat la Călărași, Giurgiu, Satu-Mare, Suceava, Constanța, sau Bacău, pentru că acolo s-au câștigat alegerile.
Dar să revenim la OUG privind grațierea.
Am avut șansă să cunosc un tânăr universitar pasionat de această problemă. Care a scris cărți în Anglia și Statele Unite și articole în România (unele din ele ciuntite după interesul politic al celor care le publicau). Dr. Ioan Durnescu, profesor universitar la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. În ultimii 12 ani a stat mai mult în penitenciarele românești decât acasă, a vorbit cu deținuți și gardieni, a înțeles care sunt problemele sistemului. Cum a rezolva Finlanda, Italia, Olanda problema supra-aglomerării penitenciarelor, cum majoritatea statelor europene au învățat să pedepsească inteligent, numai România rămânând la varianta medievală a încarcerării pe termen cât mai lung, cu beneficii cât mai mici.
Am stat de vorbă ore în șir, încercând să înțeleg despre ce este vorba în cazul grațierii. M-am convins că abordarea europeană are la baza un calcul pragmatic. Știți cât costă Statul român întreținerea unui deținut? 2.900 de lei! Estimare la nivelul anului 2012, căci de atunci nu a mai îndrăznit nimeni să facă un asemenea calcul. Bani cu care asigură condiții de mizerie, nu de hotel de patru stele, așa cum s-ar părea dacă ne-am uita la sumă! Câți dintre dvs. pot spune că fiecare membru al familiei vine acasă cu 2.900 de lei în mână? Nu cred că sunt prea mulți.
Factorul economic este o problemă în cazul pedepselor aplicate deținuților? Da, dovadă că în SUA a început un experiment de descarcerare accelerată, după experiența trăită de California care în 2000 era să dea faliment la nivel de stat din cauza acestor costuri. La noi suntem în situația în care ne pregătim să plătim amenzi de zeci de milioane de euro cu bucurie, doar-doar să nu profite vreun politician. Este un efect pervers al votului de la parlamentare: nu i-am bătut la scor, atunci să-i batem la grațiere.
Dar o propoziție a lui Ioan m-a făcut să devin mult mai atent: "Adevărata închisoare începe afară". Ionuț Durnescu știa de la deținuți ce înseamnă să ieși din celulă mică, înghesuită, cu miros de rahat și ciorapi nespălați, străjuită de sârmă ghimpată și să te duci într-o celulă mult mai mare, în care nu mai ai familie, prieteni, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu tine, darmite să te angajeze, în care vezi cerul de dimineață până seara, dar nu ai ce mânca. Aici este adevărata problemă a sistemului. Cum transformăm niște oameni în neoameni!
L-am rugat să ne scrie un material. Sintetic, ca să poată fi citit de toți. Îl vom publica integral mâine, dar azi vreau să vă dau câteva date din el:
- Sancțiunile comunitare în România nu sunt decât in mică măsură alternative la inchisoarea pe termen scurt (cum ar trebui !), ci sunt alternative la sancțiuni mai blânde. Aceasta ar fi prima cauză a supra-aglomerarii: ajung în penitenciar prea multe persoane. Probabil că multe dintre acestea ar fi sancționate cu muncă în folosul comunității, închisoare la domiciliu sau cu obligația de a urma unele programe de reabilitare comportamentala,dacă s-ar fi nascut în Franta, Belgia, Germania sau UK.
- De altfel, aceasta concluzie îmi amintește de un experiment natural la care am participat cu ocazia unor sesiuni de formare a judecătorilor români pe la începutul anilor 2000, odata cu înființarea sistemului de probatiune din România. În aceste sesiuni de formare aveam ca invitați magistrați din Anglia si din România. Pe aceleasi spețe, magistrații englezi propuneau ca sancțiuni muncă în folosul comunității sau ordin de probațiune (echivalentul aproximativ al suspendarii sub supraveghere de la noi), de vreme ce judecătorii români optau pentru pedeapsa cu închisoarea de 5 sau 7 ani.
- Este important aici să nu facem greșeala să ne imaginam că cu cât trimitem la inchisoare mai multi infractori si, eventual, pentru mai mult timp, vom avea o siguranta publică mai ridicată. Nimic mai fals: rata custodială nu are nicio legatura cu rata infracționala. Am văzut asta în multe situatii. Spre exemplu, pe fondul cresterii infracționalitații din anii '60-'70, SUA a optat pentru o politică bazata pe mass incarceration (ro. încarcerare în masa), de vreme ce Olanda a optat pentru o politică inteligenta de dezvoltare a masurilor si sancțiunilor alternative la detentie. Începand cu anii 2000, rata infracționalitații a scăzut semnificativ în ambele state, însa SUA avea peste 2,5 milioane de detinuti (peste 700 detinuti la 100.000 locuitori), iar Olanda avea in jur de 13.000 de detinuti (cca. 87 detinuti la 100.000 locuitori).
- Deși noul Cod Penal a coborât parțial limitele pedepselor la unele infracțiuni față de vechiul Cod penal, durata pedepselor este în continuare foarte mare în raport cu media europeana. Potrivit Stațistiques penales annuelles du Conseil de l’Europe 2015 (SPACE I), durata medie a pedespei cu închisoarea în Europa în 2014 (cea mai recenta cifra) a fost de 9 luni. Dupa unele estimari (deoarece nu avem cifre oficiale în acest sens), durata medie a pedepsei cu închisoarea în România este de peste 7 ani.
- După ce a fost condamnată de CEDO cu o decizie pilot în cazul Torregiani si altii v. Italia (2013), Italia a introdus o seama de mecanisme extrem de flexibile prin care detinutii care dau dovada de îndreptare pot fi liberati mult mai repede. Spre exemplu, prin liberazione anticipata (ro. liberare anticipata), detinutii care participa acțiv la programele de reabilitare pot primi 45 și, mai apoi, 75 de ‘zile câștig’ la fiecare șase luni (Decretul-lege nr. 146/2013). Reducerea din pedeapsa se poate aplică direct de catre judecătorul de supraveghere a privarii de libertate. Mai mult, detinutii pot aplica sa se libereze cu sase luni înainte de termenul de liberare anticipata sau liberare conditionata dacă sunt de acord sa fie monitorizati electronic.
- Am văzut în mass-media că se discuta tot mai mult despre înființarea a doua noi penitenciare. Foarte bine, însa as sugera că, odata deschise cele doua penitenciare, alte doua penitenciare vechi cu aceeasi capacitate sa fie închise. Cele doua penitenciare noi nu trebuie sa reprezinte capacități suplimentare de cazare, ci un mod decent de executare a pedepselor privative de libertate. Avem prea multi detinuti si, probabil, că vom avea si mai multi dacă nu luam niste masuri sistemice de control al populatiei carcerale. Va veni, însă, vremea când vom descoperi că nu mai putem susține financiar un astfel de sistem si vom trece la descarcerare – ca în SUA în zilele noastre.
- Nu as vrea sa închei aceasta analiza înainte de a oferi Finlanda ca exemplu de solutionare a problemei supra-aglomerarii. Până în anii 70, Finlanda a avut una dintre cele mai mari rate ale încarcerarii dintre țările nordice. Dupa cel de-al doilea razboi mondial Finlanda ajunsese la o rata a încarcerarii de 250 detinuti la 100.000 locuitori. Actualmente, Finlanda are o rata de 60-65 detinuti la 100.000 de locuitori si asta datorita faptului că elitele finlandeze au reusit să convingă decidenții că cea mai buna politică penala este o buna politică sociala, în care preventia si interventia în cazul infractorilor se realiza prin mijloace precum: programe de reabilitare în comunitate, sprijin în gasirea unui loc de muncă dupa liberare, oferirea unui suport financiar minim dupa liberare etc.
Nu ați auzit asemenea argumente pe la talk-showuri, sau în dezbaterea-circ de la Justiție. De ce? Pentru că toată lumea este prea preocupată să condamne și nu să judece!
P.S. Știți care este visul lui Ioan Drumescu? Să pună bazele unui think-tank pe toate aceste teme. Să reușească cu fundația făcută împreună cu niște elvețieni să creeze un program de muncă în folosul comunității cu adevărat eficient. Pare ireal? Dacă ni se pare așa ceva înseamnă că este ceva în neregulă cu noi, nu cu el. După ce veți citi integral materialul scris de el mi-ar plăcea să spuneți, așa cum am zis și eu: Fir-ați ai dracu' cu Grațierea voastră!