Toată ziua de luni am încercat să scriu ceva serios și plin de semnificații pe Facebook, dar de câte ori deschideam „bula” mea de socializare, mă pufnea râsul.
Rar am văzut pe cineva să primească atâtea oale cu lături după ce, cu doar câteva zile în urmă, își scutura semeț fruntea plină de frunze de laur, iar admiratorii serviabili îi curățau sacoul de confetti împrăștiate generos după ce a anunțat că vrea un nou mandat la Cotroceni.
Luni a fost memorabila zi în care Klaus Iohannis a semnat decretul de revocare a Laurei Codruța Kovesi și, privind cum e tăvălit de foștii admiratori, singura revelație pe care am putut-o avea a fost că „e greu să țeși un basm când Făt Frumos are un armăsar care, în loc să zboare, se cufurește după ce mănâncă jăratec”.
Acum să revenim la lucruri mai serioase decât furia de moment a internauților, ea se va estompa precum scrisul pe nisipul de la mare, e de ajuns un val mai mare și, într-un pahar atât de agitat cum e România, o furtună va izbucni cât de curând.
Pe parcursul celor 32 de zile în care președintele s-a dedicat cititului s-au lucruri importante și câteva care, deși au beneficiat de mediatizare excesivă, nu cred că au jucat vreun rol. Adevărul este că președintele și apropiații săi au știut tot timpul că decizia Curții Constituționale era imposibil de parat și au așteptat ca șefa DNA săși dea demisia, salvându-l astfel pe Iohannis din situația imposibilă în care se afla. Poate că și Kovesi aștepta altceva de la Iohannis, în afara unor lozinci aruncate de pe bicicletă, și de aceea a transmis refuzul său atât de ferm de a demisiona.
Pe 23 iunie, Iohannis ne-a transmis decizia sa de a candida pentru un nou mandat. A fost soluția găsită de el pentru a se proteja de o eventuală suspendare. Și ce, vor spune susținătorii săi, îi era frică de ea? Da. Pentru că de exact 4 zile regulile jocului se modificaseră.
Pe 19 iunie, CCR respinsese ultima încercare de blocare a Legii Referendumului și ea urma să intre în vigoare. Un eveniment trecut la „și altele”, dar deosebit de important în economia acestui scandal (Legea a fost promulgată de Iohannis vineri, 6 iulie, semnându-și astfel ieșirea din orice procedură când vine vorba de declanșarea vreunui plebicist). Iohannis avea nevoie de anunțul că se aruncă într-o luptă electorală pentru ca adversarii săi să ezite, să creadă că dacă îl suspendă nu fac decât să-i dea procente pentru o înfruntare viitoare.
Anunțul îl viza și pe Călin Popescu Tăriceanu (singurul personaj din Coaliție interesat cu adevărat de alegerile prezidențiale), care s-a dovedit, după 23 iunie, cel puțin precaut în privința unei suspendări sau a unui referendum de demitere a președintelui.
În cursa pentru a deveni candidatul Dreptei la prezidențiale, cursă în care le-a luat fața eventualilor contracandidați, Iohannis mai avea nevoie doar de două lucruri: ca procurorul șef să demisioneze și să accepte un post de consilier prezidențial.
Cred că pentru a o convinge pe Kovesi că luptă alături de ea și pentru a-și asigura aliații din politică și stradă că nu abandonează „cauza” a fost făcută și „schema” cu presiunile consilierei Simina Tănăsescu asupra judecătorului Petre Lăzăroiu.
Putea cineva să creadă serios că judecătorul, speriat, își va strânge lucrurile de la Curte și va permite ca toate deciziile luate în ultimii ani să fie anulate și re-judecate? Mă îndoiesc de faptul că mișună prin orașul cu metrou strategi chiar atât de infantili!
Dar se pare că Laura Codruța Kovesi aștepta altceva decât asta, poate o contestare a deciziei CCR la vreo instanță, habar nu am care, dar e de reținut că în discursul de final a ținut să sublinieze că hotărârea este nelegală, din punctul ei de vedere, cel care putea să o conteste era, însă, președintele și nu ea sau DNA. Nu a făcut-o și atunci, vineri, 6 iulie, când a anunțat că nu demisionează și că nu își deleagă atribuțiile manageriale, practic Kovesi i-a transmis lui Iohannis: „Înțeleg că te interesează un nou mandat la Cotroceni? Pe mine să nu contezi!”
De cealaltă parte, Klaus Iohannis știa încă din 3 iulie că jocul de-a „lupta cu Ciuma” nu mai are rost și, pentru a demonstra asta, citez dintr-un document oficial trimis CCR de Gianni Buquicchio, de la celebra Comisie de la Veneția. E vorba de scrisoarea de răspuns a Comisiei după ce CCR reclamase în două rânduri (pe 6 și pe 20 iunie) presiunile la care ar fi fost supusă.
„Criticile nerespectuoase și apelurile publice la neexecutarea deciziilor Curții sunt inadmisibile. Deciziile curților constituționale sunt definitive și obligatorii și trebuie să fie implementate.” După acest enunț și după refuzul public al lui Kovesi de a demisiona, Iohannis nu putea decât să semneze decretul și să nu mai aducă vorba de un nou mandat.