Pedalând doar pe strategia că tot ce trebuie făcut este să fie diferit de fostul președinte Traian Băsescu, Klaus Iohannis se îndreaptă rapid spre momentul în care va fi nevoit să preia direct metodele președinției lui Traian Băsescu, pentru a dovedi publicului propria viziune.
Procentele de încredere ale lui Klaus Iohannis din acest moment, se sprijină pe două elemente: pe o dezamăgire publică adâncă, față de toată clasa politică, percepută ca arogantă și coruptă; și pe o așteptare masivă pentru „altceva”, ce anume publicul nu știe exact ce, dar vrea să i se arate de către liderul pe care l-a ales. De la președintele Iohannis, oamenii așteaptă deci, tot mai nerăbdători, o direcție. O direcție pe care politicianul Klaus Iohannis nu o oferă pentru că simte că asta implică un combat politic și o abordare asemănătoare cu fostul președinte Traian Băsescu - mai ales, în raport cu clasa politică.
Liderii politici, aleși cu milioane de voturi în spate, sunt personalități și voințe puternice, cu egouri pe măsură; în plus, ei simt instinctiv că publicul reține mai ușor deosebirile și pedalează mult pe diferențe. Firește că diferențierea imaginii contează pe terenul simbolic al exprimării publice a unui președinte, însă metodele de operaționalizare sunt puține și nu țin nicidecum de individualitatea președintelui, ci de fișa funcției, contextul politic și public.
S-a creat deja o întreagă cultură a diferențierii cu orice preț a președintelui Iohannis față de președintele Băsescu. Încurajată masiv de membrii curții politice - pe care o au fără excepție, toți liderii politici - cultura „modelul Iohannis opus modelului Băsescu cu orice preț” este săracă în nuanțe și reduce totul la dogma că președintele Iohannis trebuie să facă orice doar să fie „altfel” decât fostul președinte Băsescu.
Cultura diferențierii cu orice preț ajunge în accentele sale rigide până acolo, încât lipsește pe actualul președinte chiar de posibilitățile de operaționalizare ale propriei viziuni de teamă să nu existe vreo asemănare cu mandatul predecesorului. Dogma nu este prietenă nici cu pragmatismul politic, nici cu posibilitatea de operaționalizare. Președinția lui Klaus Iohannis are deja de suferit din cauză regulii autoimpuse că președintele Iohahnis nu poate recurge la instrumentele președinției Băsescu, de frica similitudinilor.
1. În primul rând, în ceea ce privește diferențierea de imagine „președintele jucător” față de “președintele neutru”. Sintagma „un președinte nu trebuie să comenteze tot ce întâmplă” cu care Klaus Iohannis justifică evitarea de a răspundă în momente în care există așteptare publică pentru apariția sa, este corectă doar pe formă. Pe fond, acest tip de justificare îl îndepărtează pe Klaus Iohannis de răspunsul la așteptarea publică pentru acțiune din partea președintelui. Nu spune nimeni că președintele Iohannis trebuie să se așeze zilnic în lupte corp la corp, însă politica este un spațiu prea dinamic pentru a permite lipsa definirii clare a unei viziuni. Așa cum se întâmplă acum, pur și simplu, ritmul de comunicare al șefului statului este subdimensionat în raport cu dinamica mass-media și chiar a vieții politice.
2. În ceea ce privește contextul de așteptare publică - de amintit că la întrebarea „care sunt primele două lucruri de care trebuie să se ocupe un președinte”, 45% și 40% dintre români răspund „crearea de locuri de muncă” și “combaterea corupției”. Atribuindu-i astfel de priorități, românii își doresc un președinte implicat care să le rezolve problemele și așează acest președinte în afara atribuțiilor din Constituție, deasupra clasei politice. Este adevărat că un lider politic nu stă în agenda publică, ci o definește; însă președintele Iohannis nu poate defini o agendă politică și din această cauză, constrângerea cu atât mai mare de a răspunde precis la așteptările imediate ale publicului.
3. În ceea ce privește raportarea la clasa politică. Balansul poziționării între sancționarea clasei politice și colaborare cu clasa politică face parte din fișa de post. Acuzațiile eronate care au plouat la adresa lui Traian Băsescu, legat de faptul că sancționa clasa politică din care făcea parte, nu înțelegeau de fapt cum trebuie să acționeze un președinte. Șeful statului, ca liderul politic cu cel mai mare număr de voturi, are pe deplin egală obligația de a găsi echlilibrul în balansul între colaborarea cu clasa politică pentru a mișca proiecte necesare și așezarea deasupra clasei politice, chiar în conflict, de câte ori situația o impune - așa cum o impunea cazul Șova.
Așa cum trece timpul, fără a-și clarifica viziunea, președintele Iohannis își pavează calea către momentul la care singura metoda de lucru va fi combativitatea mediatică și abordarea în forță, adică exact tipul de atitudine „de tip” Traian Băsescu, singura de fapt care poate asigura vizibilitate unui președinte.