În teoria relaţionării cauzelor cu efectele, un capitol interesant este cel dedicat efectelor perverse, adică efectelor nebănuite, în mare parte contrare scopului şi acţiunilor iniţiale.
În acest sens, voi încerca să arăt în cele ce urmează modul în care Klaus Iohannis a fost proiectat, chiar de către învinşi, ca fiind tipul de preşedinte ideal, făcând astfel pentru el - caz pesemne unic la nivel mondial, pe orizontala actualităţii dar şi pe verticala istoriei - cea mai surprinzătoare, atipică şi formidabilă campanie. Pentru demonstraţie, am să vă rog să dăm timpul înapoi până către anul 2007, când s-a încercat prima debarcare a lui Băsescu şi să acceptaţi să intrăm puţin şi pe tărâmul basmului .
Începând din acea perioadă Băsescu a fost demascat, înfierat, afurisit ca golan beţiv, ca preşedinte care se amestecă în toate, inclusiv acolo unde nu e cazul, sforar, arogant, spurcat la gură, obraznic, ticălos, perfid, pervers, mitocan, mincinos, fără cuvânt, cel care, în loc să modereze între instituţiile statului, sau între acestea şi societate, a destabilizat ţara, care ne-a învrăjbit pe unii împotriva celorlalţi, dictatorul. Mai rău decât Ceauşescu, Hitler şi Stalin la un loc. După 2009, de asemenea cel care a tăiat pensiile, salariile, sporurile şi ne-a condamnat la moartea prin înfometare. Acest portret a fost atât de bine susţinut şi comunicat zilnic de cea mai mare parte a mass media, a analiştilor/comentatorilor politici şi a liderilor de opinie, el a intrat atât de adânc în foarte mulţi dintre cetăţenii români sub formula sintetizatoare REGIMUL BĂSESCU, încât şi astăzi, după aproape trei ani de guvernare psd-istă, respingerea, condamnarea, punerea la zid a preşedintelui se manifestă cu aceeaşi vigoare într-o mare parte dintre aceştia. Astfel a fost creat, pornind de la Traian Băsescu, un portret robot al demonului politic, Zmeul cel rău şi urât, care trebuia învins în luptă.
În acelaşi timp a fost creat un portret al candidatului ideal, al lui Făt Frumos, un personaj care vorbeşte puţin, clar, la obiect, este decent, politicos, reţinut, nu se amestecă acolo unde nu are atribuţii, nu jigneşte, nu instigă la ură, nu dezbină ci uneşte, care uneşte, este grijuliu, iubitor, atent la nevoile celorlalţi, care chiar are grijă de toată lumea, respectă regulile democraţiei, nu minte, nu este în legătură cu găşti care devalizează bugetul şi pradă banii cetăţeanului, cinstit şi reprezentant al unui segment politic cinstit, care moderează şi echilibrează.
Ambele portrete erau, în mod evident, destinate preluării totale a puterii de către cel mai negativ şi mai periculos segment al societăţii româneşti, prin diabolizarea şi aneantizarea lui Traian Băsescu, astfel încât tot ceea ce era asociat preşedintelui devenea în mod legitim subiect de dispreţ şi ură. Oricine avea (şi are) o opinie mai nuanţată sau nu era în întregime de acord cu evaluarea usl-istă era automat băsist, adică ceva inferior, un nedezvoltat, ceva ce merită şi trebuie eliminat.
Alegând această strategie şi construind portretul lui Făt Frumos, prealuminaţii politicieni ai usl-ului nu s-au mai obosit (din prostie, din aroganţă, din suficienţă, din lăcomie) să vadă şi dacă ei sunt pregătiţi cu un personaj care să se aşeze în mod natural în acest portret şi să-l concretizeze într-o imagine şi o biografie; important era ca Traian Băsescu să devină inamicul public nr. 1, în locul căruia românii (proşti) să ajungă să aleagă orice li s-ar fi propus.
O primă încercare (nereuşită) a fost făcută cu Geoană, apoi, după crearea usl-ului, aspirantul de serviciu al ocupării acestei imagini aproape mesianice a devenit Crin Antonescu. Pentru scurt timp, desigur, căci numai naivii îşi puteau imagina că psd-ul va lăsa acest vârf al puterii în stat altcuiva decât unuia de-al lor. (Ca să nu mai vorbim de ambiţiile personale ale vertiginosului Victor Viorel Ponta, omul fără trecut, dar care aspira să devină omul viitorului perpetuu.)
Problema cu VV Ponta, cel care a şi devenit candidatul psd, a fost că el nu a reuşit, decât numai scremut şi mai mult din lozinci, să semene cu Făt Frumos (darurile sale către cei mulţi au fost clar recepţionate, chiar dacă primite, ca daruri otrăvite, nesincere, perfide şi ticăloase). Şi nu numai că, instinctiv, pentru a se dovedi bărbat şi luptător, l-a copiat în multe atitudini (dar fără talent) pe Traian Băsescu, ci s-a prezentat, în mod natural, ca fiind extrem de coincident cu portretul Zmeului. Ca să nu mai vorbim de putregaiul din jurul lui dezvăluit aproape zilnic de anchetele DNA-ului. Au început astfel să activeze pe piaţa politică doi VV Ponta: unul, cel care se prezenta a fi din vorbele lui şi ale susţinătorilor săi de la sat pînă la guvern, Făt Frumos, şi celălalt, care se descifra tot mai mult din comportamentul său public ca premier care consider că are la bunul său plac statul şi oamenii, Zmeul cel rău. A ajuns chiar să se autoidentifice până la detaliu cu acel portret monstruos creat pentru a-l prezenta pe Traian Băsescu. De ce? Pentru că aşa şi este. Pentru că, de fapt, şi admira acest model de personaj politic. Pentru că, el însuşi fiind o sinteză a caracteristicilor psdiste care l-au aşezat ca moţ încă aburind şi mirosind al acestui partid, ne-a înfăţişat imaginea reală a personajului colectiv dar şi a personajelor separate din psd. Pentru că VV Ponta este un lichid care poate lua orice formă.
De aici în colo, în această uriaşă combinaţie chimică care s-a format în paharul alegerii preşedintelui României, combinaţie tulbure o bună bucată de vreme, ingrediente precum afacerile Microsoft, Loteria, ticăloşia retrocedărilor şi multe alte necurăţenii scoase la iveală de DNA, dar mai ales tot ceea ce a făcut Ponta şi nu trebuia să facă (de exemplu, cei 100 de lei oferiţi unora şi altora înaintea alegerilor a trezit în mintea multora amintirea lui Ceauşescu făcând acelaşi lucru în urmă cu 25 de ani - ofertă care capătă o încărcătură simbolică aparte din moment ce a confirmat, ca şi atunci, căderea brutală a celui care a făcut-o şi manifestări populare extrem de asemănătoare) şi multe din cele pe care nu le-a făcut şi ar fi trebuit să le facă, au venit pentru a limpezi acest amestec chimic şi a dezvălui, puţin câte puţin, că monstrul care se ascundea în spatele mixului de caracteristici negative ale portretului generic Zmeul se dovedea, pe măsura, limpezirii imaginii, VV Ponta.
Tot astfel, Klaus Iohannis prin comportamentul său (catalogat de mulţi drept aberant, idiot, handicapat), prin cele pe care le-a făcut, sau prin cele pe care nu le-a făcut (memorabilă probabil la nivel istoric declaraţia sa: Decât să fiu mârlan, m-ai bine pierd!), a venit să se aşeze în mod firesc peste locul liber al lui Făt Frumos.
Elementul care a produs limpezirea finală bruscă şi totală a fost ticăloşia împiedicării votului românilor din străinătate. Acel moment a fost ca strigătul copilului din poveste: Împăratul e gol! Imaginea alegerilor a devenit brusc clară, oamenii au văzut şi au strigat (ca şi cei din basm, pentru că şi acolo tot despre un astfel de personaj e vorba): Zmeul e chiar Ponta! Dar atât de mare şi de puternică a fost această lumină care a coborât în oameni încât aceştia au înţeles şi au strigat un adevăr mult mai adânc:
Capul monstrului e Ponta, dar monstrul e tot acest înspăimântător angrenaj criminal format din psd-iştii (acest tip generic de politician incult, needucat, profitor, mincinos, hoţ, perfid, pervers, ticălos, fără scrupule, arogant, superficial, iresponsabil, criminal) din toate partidele.