Uniunea Sovietică, 1975: Kiev, Leningrad, Moscova. Tren, avion, tren, tren. Iarna. De pornit, am pornit ca la carte: citisem, învăţasem, ştiam totul despre acele oraşe, şi aşteptam doar confirmarea. Deţineam, după cum se spune, controlul.
Şocul a venit încă din prima zi, pe drum. Douăzeci de ore printr-o câmpie albă, nesfârşită, cu o singură oprire, la Vinniţa, şi nu pentru că trenul ar fi fost expres ci pentru că nu existau alte gări, m-au înspăimântat: scara valorilor mele fusese cuplată la alte dimensiuni, la alte relaţii psiho-spaţiale, şi tocmai începea cineva să mi-o zgâlţâie. Plus că ceea ce mă speriase pe mine era, şi o ştiam, doar o infimă câtime din adevărata amploare a fenomenului. Ce fel de oameni sunt ăştia? Pe ce planetă trăiesc? Cum ne percep ei pe noi, gândăceii? Trebuie să recunosc că tot restul călătoriei a stat sub semnul acestei tulburări. Şi nu doar restul călătoriei...
Totuşi, Kievul nu mi-a părut deloc a fi un oraş de giganţi; era destul de provincial şi eterogen, iar Kresciatikul lui Paustovski chiar m-a dezamăgit. Dar tocmai atunci, într-o dimineaţă senină de decembrie, cu o pâclă argintie care făcea ca soarele să transpară ca un pitac albăstrui-vineţiu, a intervenit Marele Regizor: mă aflam undeva sus, pe una dintre coline, când pâcla a început să se destrame şi razele soarelui au lovit în plin cupolele aurite ale unei sumedenii de biserici. Mai lipsea doar o escadrilă de îngeri ca decorul să fie complet. Deşi... parcă... Nu, nu, totuşi nu!
Leningradul, da, era un oraş imperial. Formula, pe care o cunoşteam, mi s-a impus fără ezitare. Nu era nevoie de regie pentru asta (deşi regie a fost, şi aici, căci nu pot să numesc altfel faptul că dimineaţa, după ce toată noaptea a nins copios, cu fulgi mari, soarele strălucitor al Nordului s-a apucat să decupeze palatele colorate din albul încă intact al zăpezii). Emoţia asta s-a adăugat alteia, din noaptea precedentă, când de pe escalatorul metroului vedeam apropiindu-se de mine un dreptunghi de cer negru, punctat de fulgi, pe care se profila tot mai clar o plăcuţă indicatoare pe care în cele din urmă am citit cuvintele: Nevski Prospekt. Puşkin, Lermontov, Gogol, Dostoievski... Imperial! Aproape că nu mai conta faptul că renumita cafenea la care obişnuia să vină Puşkin avea două scânduri bătute în diagonală pe uşă iar într-o alta, la fel de renumită (în stil Art Nouveau), se mai vindea doar îngheţată. În decembrie! Dar ce bună era! Nu conta nici faptul că prin magazine nu se găsea mai nimic de mâncare iar “imperialii”, zgribuliţi, stăteau la cozi nesfârşite. De ce să conteze? Ar fi ca şi când am crede că Parthenonul şi-a pierdut orice valoare pentru că nu mai funcţionează ca templu; şi a mai şi ajuns o ruină. E drept că Puşkin nu mai vine la cafeneaua lui preferată, dar asta nu doar din vina celor de-acum.
La Moscova am ajuns prin noapte, ca ţarii, cu celebrul tren Krasnaia Strelka. Şi aici a fost un fel de regie, dar în sens invers: ne-au luat dimineaţa de la gară cu un autobuz hârbuit şi cu ferestrele stropite temeinic, până sus, pregătit parcă special pentru turiştii care eram. La o oprire care se anunţa puţin mai lungă am coborât şi am râcâit în noroiul îngheţat, cu mânuşa, un ochi rotund şi ceva mai transparent, sperând să pot zări oraşul prin el. Dar vai, nu! Îl făcusem prea jos şi nu vedeam decât trotuarul, iar de pe trotuar, doar picioarele trecătorilor. Uimitor câte poţi afla concentrându-te asupra unui singur detaliu: încălţămintea scâlciată şi murdară, pantalonii stropiţi şi paltoanele boţite, şi multe, foarte multe cizme militare, dominau categoric peisajul meu moscovit. Şi era frig, frig!
E clar acum de ce nu mi-a plăcut Moscova. Un oraş mătăhălos, ameninţător, lipsit de graţie. Şi ipocrit. Dar n-aş mai vorbi despre asta. Nici despre metroul în sine n-aş vorbi, ci despre genunchiul şi cotul statuii unui Lenin şezând, de pe peron, aşa de uriaş încât doar atât se vedea din el de pe marele tunel de acces. S-ar putea obiecta că asta e doar Moscova paranoică a lui Stalin, mort deja de ceva timp. Nu e adevărat: construcţiile mai noi poate că nu sunt la fel de staliniste, dar sunt la fel de obositor de uriaşe. Iar Stalin, de apărut, n-a apărut el din senin. Palatele negustorilor moscoviţi, lungi şi late de câte-un kilometru, ale boierilor, cu ziduri groase şi ferestre mici, ca nişte ambrazuri, Piaţa Roşie mustind încă de sângele execuţiilor în masă, Kremlinul, unde-ar fi putut să ducă toate astea? Păcat de graţia italienească a Turnului Spasski şi de splendoarea de profiterol a lui Vassili Blajennîi! Nu ştiu însă dacă lucrurile sunt chiar fără speranţă atâta timp cât exact acolo, în Kremlin, am putut să văd o icoană, nu prea mare dar atât de tulburătoare încât şi astăzi mă înfior gândindu-mă la ea. O Maica Domnului cu Pruncul. De Rubliov.
Scrieţi şi dumneavoastră DICTATURA CULTURII!
Între 1 august și 1 septembrie, Sever Voinescu, autorul rubricii Dictatura Culturii va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Detalii aici!