Într-un stat instabil ca al nostru – aflat veşnic pe marginea prăpastiei – recursul la Kafka este nu doar foarte nimerit, dar şi unica referinţă, atunci când vorbim de piesa de un absurd dureros ce se „joacă” acum în România.
(NOTĂ: De altfel, acum câteva zile, un cunoscut jurnalist şi comentator politic a calificat situaţia din România cu un nou adjectiv derivat de la numele marelui scriitor ceh: kafkaesc. Ceea ce înseamnă că opera autorului faimosului roman „Procesul” mai deţine încă rezerve considerabile de aproximare comparatistă (în langajul „elevat”, face deja istorie o construcţie lexicală aproape omogenă, dar bogat de confuză: „procesul lui Kafka”…!).
Împachetat în duhoarea insuportabilă a necinstei, în izul fetid al minciunii patologice, în putoarea grea a unor minţi bolnave de dezonoare şi în miasmele cumplite ale ocarei şi batjocurii, acest stat – a cărui vigoare este îngălată metodic în dejecţiile josniciei şi pungăşiei de către o bandă de penali – nu mai poate fi adus pe calea (cât de cât) bună a raţiunii, decât într-un singur fel. Cu ciomagul. Cu ieşirea din ţâţâni. Cu iureşul.
Mecanismul defect al funcţionării României în istorie nu mai poate fi reglat decât cu insurecţia. Sutele, miile de exemple din istoria lumii au demonstrat peremptoriu că, atunci când o mână de nelegiuiţi sau un dictator isteric decid că legea trebuie abolită în propriul interes, când bunul simţ este ridiculizat cu un cinism gâlgâitor, iar dreptatea este sufocată cu perna aroganţei, atunci singura soluţie rămâne revolta democratică. Răscoala, nesupunerea, rebeliunea, răzvrătirea. Pentru că de nimic nu au frică tiranii decât de mişcarea generată de stradă. Furia străzii îi paralizează, îi face inerţi precum musca prinsă în plasa păianjenului.
În loc să stăm pe prispă şi să ne deplângem soarta, ar trebui spus încă o dată şi încă o dată, repetat până când vom face bătături pe creier, că România a ales singură să fie condusă de reprezentanţii a doar 18% din acest popor. România, deci, şi nu altcineva, alt popor sau altă ţară, în numele nostru. Şi că, atâta vreme cât votul a fost democratic, nu va veni nimeni, dar absolut nimeni, să ne scoată din haznaua ticăloşiei. Decât tot noi singuri trebuie s-o facem.. Dacă însă nu vrem, dacă nu putem sau dacă ne e lene, atunci alternativa este o dictatură... vorba lui nenea Iancu, „ca-n Rusia”!!...
De aceea, trebuie să fim conştienţi că noi, anonimii, chiar dacă avem un singur fel de a ne naşte şi milioane de feluri de a muri, ei bine, pentru aceeaşi singură dreptate pe care ne-o dorim, vom muri cu toţii la fel.
În kafkadă!