Noi ăștia de prin București, avem impresia că izvorul dreptului țâșnește din Piața Unirii și se prelinge până pe Batiștei, astfel că, nu de puține ori, ne împopoțonăm cu aroganța specifică în fața instanțelor care au avut ghinionul de a se naște la „țară”.
Vrem punctualitate, viteză, xerox, wifi, toalete cu apă curentă și hârtie igienică, jandarmi la ușă, email sau copii urgente. Ca și cum acasă le-am avea pe toate astea…. Dar măcar în fața altora să părem exigenți!
Azi ne aflăm în Vaslui, oraș cu oameni scumpi la vedere, restaurante închise și iluminat prost.
Pe holurile tribunalului bate un vânt de singurătate și apatie, nici n-ar putea să fie altfel.
Sunt 4 judecători care compun secția penală a aceastei instanțe, iar justițiabilii sunt rara avis.
Nu-mi dau seama dacă oamenii de prin părțile astea sunt pașnici, sau își rezolvă problemele după alte principii.
Dosarul nostru e un fel de cunună de mărgăritar pentru urbe: martori mulți, inculpați gârlă, avocați de pe toate meleagurile.
Bunăoară, audiam un inculpat de vreo 4 ore. Informații multe, detalii esențiale, lucruri ce nu s-au spus și atârnau greu la dezlegarea pricinii.
Cu toate astea, chiar și mințile cele mai abile își pierd răbdarea și, deși par atente, în realitate, zburdă pe câmpii imaginare.
Pe scurt, lumea era deja plictisită, înfometată, transpirată și extrem de limbută.
Trosneau oase, se întindeau coloane înțepenite pe băncile de lemn, plămâni tebeciști contaminau atmosfera.
Și în toată această poveste colorată, îți fug ochii înspre distinsa reprezentantă a Statului.
Proaspătă, tânără, drăguță, bătând cu mâna un ritm doar de ea știut și mișcându-și capul pe versuri necunoscute.
Nu e glumă. Cu căștile adânc înfipte în pavilioanele urechilor fine, străină de zicerile femeii cu calitatea inculpat, domnișoara procuror asculta muzică…sau interceptări (nimeni nu crede asta).
Știți privirea aia plină de satisfacție pe care o ai când cineva pe care oficial îl disprețuiești e defăimat și compromis în fața mulțimii ?
E, noi nu eram chia așa, dar tot ne uitam rânjind la doamna procuror, care nu părea să audă liniștea ce izbea pereții sălii de judecată în așteptarea întrebărilor domniei sale.
-Doamna procuror, întrebări, vă rog !
Niciun răspuns. Parcă o văd zburdând pe câmpia imaginară de care vă ziceam mai sus, înconjurată de iarbă verde și fredonând Dumnezeu știe ce versuri eliberatoare.
Transcendența e atât de adâncă, noi suntem atât de nerăbdători în răutatea ce ne-a cuprins, iar judecătorul realizează deja dimensiunea penibilului.
-Doamna procuror, aștept întrebări !!! și bate cu vârful degetelor în masă.
Ca și cum i-ar fi apăsat un buton secret, domnișoara se ridică grațioasă: „Îîîî. Cum, adică… Nu avem întrebări, domnule președinte”.
-Sunteți sigură? Insistă completul.
-Ăăă, vreau niște răspunsuri. Acum .
-Răspunsuri ? Noi așteptăm întrebările mai întâi, doamna procuror.
-Mulțumesc, da. Cred că aveți dreptate. Am nevoie de răspunsuri ca să pun întrebări,mă scuzați.
-Iar eu, dimpotrivă, zic că ne trebuie niște întrebări ca să avem răspunsuri. Dar, na, poate Parchetul gândește altfel. Eu unul, însă, n-am de gând să pun carul înaintea boilor. Luați loc vă rog și pregătiți-vă pentru următorul inculpat. Asta dacă nu aveți deja răspunsurile. Ne spuneți, să știm și noi. Poate nu vă mai deranjăm !
Brusc ne-a cuprins mila. Biata făptură s-a așezat în jilțul plușat cu mâinile atârnând a lehamite. Ca o corolă de minuni strivită de vorbele grele ale unui complet insensibil.