Pe fondul lehamitei generalizate faţă de politică, partidele încercă o ultimă operaţiune de rebrenduire, un fel de lifting facial.
Sunt în căutare disperată de figuri publice: de la cântăreţi de muzică populară pînă la sportivi de top. Orice dar personajul să aibă notorietate, să aducă puls valoare partidului. Operaţiunea nu este nouă şi are explicaţii în rândul sociologilor. Până şi partidele nou apărute pe eşicherul politicii şi care susţin o altfel de politică, susţinând oameni noi s-au trezit în faţa acestei dileme.
“Am ţinut cont de această poveste cu oameni noi, am scos oameni noi în 90% din localităţile unde am avut candidaţi. Păi oamenii noi, deşi unii aveau organizaţii destul de puternice, au luat unu şi două procente. Până la urmă, românii se îndreaptă către oameni măcar relativ cunoscuţi“, a explicat Traian Băsescu, liderul PMP, un partid reformist. Da, aceasta-i problema! Oamenii noi, oricât de multă valoare ar avea şi oricât de oneşti ar fi nu au notoritatea necesară pentru a capta electoratul, mare parte din el indecis. Electorat necristalizat ideologic şi şovăielnic, excepţie făcând bazinele electorale dure ale PSD-ului. Ori publicul e captiv unei personalităţi, fie că se numeşte el Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu sau Marian Munteanu.
În goana după VIP-uri, după celebrităţi, partidele au luat la ţintă şi mass-media. Zilele acestea se vorbeşte despre un număr considerabil de jurnalişti care ar intra în politică. Toţi seduşi de cântecul de sirenă al unor lideri disperaţi să-şi dezmorţească formaţiunile politice. În privinţa noii clase politice, pentru mai multe lămuriri aş recomanda excelenta piesă de teatru a lui Radu F. Alexandru “Luminiţa, de la capătul tunelului“ pusă în scenă la Teatrul Naţional.
O observaţie ar fi că toţi jurnaliştii, dar absolut toţi sunt prezenţe active pe posturile de televiziune. Semn că naţiunea nostră este dependentă de televizor. Nu se regăseşte pe listă nici măcar un jurnalist de presă scrisă, deşi există o multitudine de condeieri excelenţi prin firava şi prăpădita noastră presă.
Atragerea jurnaliştilor spre presă este o practică veche a democraţiei. De fapt, înainte de a intra în lumea mare a politicii, cam toţi liderii importanţi au făcut jurnalism sau au cochetat cu el. Deci nimic nou sub soare, iar din acest punct de vedere nu pot decât să mă bucur că mai mulţi confraţi aleg să se dedice comunităţii, interesului naţional. A sta doar pe bară şi a critica nu este întotdeauna unica soluţie!
Un jurnalist simte imediat pulsul publicului, cunoşte mai bine ca oricine starea naţiunii, problemele ei, ştie să facă o anchetă şi să ia la rost autorităţile.
Bafta, indiferent de culoarea politică! De la Alex Căutiş am mari aşteptări. Aştept să introducă spiritul Kamikaze - “Să râdem până la capăt” - în PSD.