Cicerone Ioniţoiu (8 mai 1924 − de 26 ianuarie 2014) a contrazis, prin întreaga sa existenţă, ideea falsă despre lipsa de reacţie a românilor faţă de teroare şi înjosire.
Este păcat că nu l-a cunoscut Emil Cioran, poate că şi-ar fi schimbat verdictele morale drastice la adresa ţării lui de origine. Este, de asemenea, regretabil că nu a căutat prilejul să-l cunoască Horia-Roman Patapievici, fiindcă dacă i-ar fi citit cărţile sau măcar ar fi vorbit cu el, şi-ar fi retras fie şi doar o parte dintre afirmaţiile despre jeturile de urină sub care ar fi stat supuşi, de-a lungul istoriei, românii.
Cicerone Ioniţoiu s-a opus cu dârzenie, decenii la rând, regimului comunist din România şi a făcut ani grei de închisoare pentru că s-a opus. Nimic nu l-a descurajat. Însuşi faptul că în „dosarul” său există două sentinţe de condamnare la temniţă, una din 1950 şi alta din din 1962, dovedeşte o impresionantă consecvenţă. În anii de detenţie, a avut o „comportare rea” (cum scrie într-o fişă de caracterizare întocmită de oamenii Securităţii). Apoi, după eliberarea din închisoare, n-a încetat să protesteze, înfruntându-l deschis pe Nicolae Ceauşescu, declarând că face parte în continuare din Partidul Naţional Ţărănesc (în care s-a înscris încă din tinereţe), adunând informaţii, pentru a le salva de la uitare, despre toţi cei care au fost torturaţi sau omorâţi în închisori din motive politice. Când laţul Securităţii s-a strâns în jurul său, când a înţeles că urmează să fie lichidat (lichidat, nu arestat), a cerut energic să plece din România şi a obţinut în acest scop sprijinul unor români din exil, al preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, al unor congresmeni americani. A reuşit să plece, în 1979, ducând cu sine, ascunse în pingelele pantofilor, microfilmele fişelor referitoare la victimele regimului comunist. Iar în Franţa a luptat mai departe până la sfârșitul vieții (chiar și de pe patul de spital) cu amnezia colectivă, publicând zeci de cărţi de istorie şi culegeri de documente, printre care extraordinarul Dicţionar al victimelor terorii comuniste, în 12 volume.
Cicerone Ioniţoiu a fost un mare om, un caracter, un luptător anticomunist plin de curaj. În memoriile sale către Ceauşescu el nu face aluzii timide la ce se întâmplă în România, ci descrie tranşant, necruţător caracterul criminal al acţiunilor partidului comunist, rolul nefast jucat de acest partid în istoria României. Iată extrase dintr-unul din aceste memorii:
„Se împlinesc 35 de ani [...] de la decretul de amnistie care s-a dat în 1944 şi de care au beneficiat cei 5.463 de antifascişti internaţi între 1940-1944 printre care aţi fost şi dumneavoastră, ca mulţi alţii din conducerea de azi. Cu toţii aţi cunoscut regimul de asuprire fizică şi morală la care face aluzie Lucreţiu Pătrăşcanu în expunerea de motive a decretului de amnistie, dar aţi uitat prea repede, fiindcă, fie vorba între noi, n-aţi fost asupriţi şi aţi stat ca în pension, în aşazisa detenţie.
Din cele patru partide recunoscute de Naţiunile Unite, la numai şase luni s-a desprins din coaliţie Partidul Comunist şi la 6 martie 1945, cu ajutor străin (săvârşind actul de trădare naţională a poporului român), s-a impus un nou regim mai dictatorial şi mai draconic. [...]
În acest infern pământean s-au dezlănţuit toate forţele diabolice din om, mânate asupra unor oameni care credeau în libertate, dreptate şi doreau ca singura armă de luptă să fie cuvântul scris şi rostit în apărarea demnităţii, cinstei şi onoarei.
S-au practicat schingiuiri dintre cele mai rafinate, elaborate cu ajutorul Ministerului de Interne la Piteşti, Gherla, Jilava, generalizându-se asupra tuturor închisorilor şi lagărelor, culminând la Peninsula, Midia, Tg. Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat şi folosindu-se metode ce nu sunt cu nimic mai prejos decât cele folosite în lagărele de exterminare naziste. S-au petrecut lucruri inimaginabile pentru o minte sănătoasă.
Sub acest regim barbar de schingiuire şi muncă forţată timp de 20 de ani cât a durat prima etapă, au căzut mulţi, foarte mulţi, de ordinul câtorva sute de mii, îngroşând numărul celor morţi pentru pământ, libertate şi cuvânt.” Semnatarul plângerii către Ceauşescu descrie, apoi, atmosfera de teroare în care trăiesc în continuare românii şi afirmă explicit că, practic, ţara întreagă s-a transformat într- un lagăr, înconjurat de un gard de sârmă ghimpată. Este greu să ne imaginăm furia trăită de dictatorul comunist sau de acoliţii săi citind asemenea fraze.
Pe vremea când era schingiuit de Alexandru Nicolschi în persoană, iar acesta îşi bătea joc de calitatea de student la Istorie a tânărului, explicându-i batjocoritor că istoria României o vor scrie ei, comuniştii, Cicerone Ioniţoiu a jurat în sinea lui că, dacă va supravieţui terorii, va povesti el însuşi, în cărţi, ce s-a întâmplat în realitate. Şi şi-a îndeplinit jurământul.