Încep cu o NOTĂ: Periplul nostru prin menajeria „aristocraţiei” mafiote româneşti – început acum ceva vreme – nu s-a încheiat. Din nenorocire, personaje mai există destule. Tipologii – din păcate, la fel de numeroase. Sentinţe – din belşug. Mă gândesc, de pildă, la „Zebra tricoloră”, la „Liliacul trubadur”, la „Broasca unsuroasă”, la „Dihorul pleşuv” sau la „Şarpele cu schimonou”. Aşa că, răbdare să aveţi, capul sus şi privirea limpede!
România este astăzi harcea-parcea. O noţiune de ţară greu de precizat. Şi cu o naţiune şi mai greu de caracterizat. Asistăm la o atomizare impecabilă. Nimic nu e la locul său delimitat. Nimeni nu se află pe intervalul stabilit (în conformitate cu anumite criterii!). Totul e dobândit. E căpătat. E adus (de „afară” sau de la vecin!). E însuşit. E traficat. Sau, cel mult, imitat. De aceea, ţara – care pluteşte într-un văzduh istoric neclar, într-o civilizaţie nelămurită, într-un răspas tulbure, într-un eon obscur, într-un stadiu nebulos şi perfect imprecis, este condusă de ceea ce am numit cândva „nimeritocraţie”. Toţi – dar absolut toţi cei implicaţi în destinele ţării, toţi dregătorii acestui construct încâlcit numit România – toţi sunt loviţi de sindromul: „se miră ce l-a găsit”. Cum de au nimerit ei acolo (care, în fine…mai degrabă orbul, Brăila!).
Această nestatornicie în veci neînţeleasă, această rânduială hâdă a făcut posibilă apariţia unei categorii privilegiate de lideri, lipsiţi de orice valoare şi fatalmente stupizi. Ca o clasă de repetenţi într-o şcoală, unde raportul dintre minte şi câştig e invers proporţional: cu cât e mai tâmpită loaza, cu atât e recompensată mai tare cu note mari.
Absurdul în slujba căruia s-au pus aceşti ipochimeni ai politicii – cu un devotament vecin cu tembelismul cel mai atroce şi într-o atmosferă de veselie inconştientă apropiată mai degrabă de deranjamentul mental decât de buna dispoziţie – îmi aduce aminte de ceea ce-mi povestea un prieten că i se întâmplă. Pisica din curtea lui, sigur, nu poate fi domolită din avânturile ei „şoricide”, dar nenorocirea e că stăpânul nu-i pot reprima defel nici tentaţia de a aduce în casă victimele pe care le ţine cu colţii înfipţi în ceafa lor. Astfel că, de fiecare dată, ea este controlată, la intrare, mai dihai ca la aeroport(!). Fiindcă, altminteri, îşi aduce şoricelul în casă şi – dintr-un sadism ludic tipic „felinian” – nu-l mănâncă. Nu-l consumă. Nu-l „serveşte”. Ci se joacă pur şi simplu cu el. Îi mai dă drumul, îl mai lasă, apoi, iar îl prinde cu ghearele şi-l mai ciupeşte puţin, iar îl eliberează… Cum ar veni, inculpatul beneficiază de o libertate supravegheată. Însă nu de puţine ori, se întâmplă că victima, cu un pic de dibăcie, scapă cu viaţă. Căci, cu ultimele puteri, cu ultimii stropi de energie, şoarecele se ascunde în cotloanele casei, undeva unde pisica nu-l mai găbjeşte. Şi, în felul acesta, chiţcanul îşi vede de treabă şi, mă rog, trece la întemeierea unei familii!
Tot astfel, aceşti energumeni, aceşti bolnavi de putere se joacă – dintr- o sminteală intratabilă – cu destinul României. Pentru ei, ţara e ca o jucărie pe care şi-o aruncă unul altuia, în bălmăjeli cretine de auto-admiraţie băloasă. (NOTĂ: Vă amintiţi, nu-i aşa, de scena din „Dictatorul” lui Charlie Chaplin, când „stăpânul lumii” se joacă amuzat cu globul pământesc, de fapt, un balon uşor, gata- gata să se spargă?!)
Ceea ce se întâmplă acum în România – vălmăşagul acesta isteroid în care impostorii, şarlatanii, pungaşii, ticăloşii, fanfaronii şi borfaşii îşi amestecă poftele, spaimele, erorile, orgoliile şi închipuirile – este, de fapt, avanpremiera unei posibile tragedii.
Oricând, urmare a neatenţiei sau a unui gest necontrolat, fragila „jucărie” numită ţara poate fi scăpată din mâini. Şi atunci, nu mai e nimic de făcut. Praful se va alege de ea!