Gral. Iulian Vlad și partea a doua a interviului acordat Periscop, publicație a Cadrelor în Rezervă și Retragere din Serviciul de Informații Externe. Despre Teroriști și diversiunea din Decembrie 1989.
Jocul de-a alba-neagra cu teroriștii
Teroriști nu au existat. Nici atunci și nici în cei 27 de ani care au urmat nu s-a pus mâna pe vreun terorist și să se spună: uite, ăsta este teroristul pe care îl căutăm din decembrie 1989 ...! Greu de spus ce și cum s- a făcut ca atâta vreme să nu găsești măcar câțiva dintre cei care în decembrie 1989 au comis crimele respective. Mai grav, au închis dosarul cu evenimentele din decembrie ʼ89. De curând s-a anunțat redeschiderea procesului. Nu știu ce o să iasă din toate astea. Mă tem că până la urmă n-o să iasă mare lucru. Pe Ion Iliescu nu cred că o să-l condamne, iar Brucan, Militaru, Stănculescu, Chițac, Eftimiu..., s-au dus de mult. Pe cine să mai condamne? Soldatul de rând?
A fost un plan diabolic, care nu a pornit dintr-o minte idioată. Cel care a conceput scenariul respectiv sau care a avut ideea cu securitatea teroristă a făcut-o cu premeditare. Păi erau doar două forțe pe care te puteai bizui în evenimentele din decembrie: una era Armata și alta era Securitatea. Pe amândouă nu puteai să te sprijini, pentru că trebuiau găsiți și niște vinovați de morți, răniți, ș.a.m.d. Cea mai ușor de sacrificat era Securitatea și nu Armata, care era armata țării, mai iubită decât Securitatea! În aproape fiecare familie există un soț, un fiu sau un nepot care a făcut armata și, pe cale de consecință, legăturile sufletești cu această instituție rămân puternice. Și apoi mai aveau nevoie de Armată în continuare ca să-și consolideze puterea, pentru că după ce s-au potolit lucrurile în decembrie, a fost nevoie de intervenții în ianuarie și lunile care au urmat, când armata a continuat să joace un anumit rol. Deci așa s-au gândit lucrurile, că este mai bine să sacrifice Securitatea. Și Securitatea a fost sacrificată!
Revoluționar securist... în fruntea bucatelor! 125
Cazul Dumitru Mazilu...Vreau să vă spun că lucrurile erau în general sub control, dar în decembrie 1989 din ordinul adjunctului meu, g-ral Stamatoiu s-au dispus în acest caz niște măsuri pe care mi-e greu să le calific. Au fost implicate și unele unități interne, îndeosebi direcțiile de contraspionaj, filaj și tehnică operativă. S-a întâmplat, însă, un lucru grav, despre care nu mi-au raportat, nici locțiitorul meu, nici șeful Direcției de contraspionaj.
Au hotărât deci să-l scoată din București și, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, l-au ridicat de acasă, împreună cu soția și copilul și i-au dus pe toți trei la Alexandria. În dimineața de 22 decembrie, așa cum procedasem și în zilele anterioare, am luat la telefon șefii de unități să-i întreb dacă au ceva deosebit de raportat. Când am ajuns cu telefonul la Direcția de Anchete, surpriză! Șeful Direcției îmi raportează cu un glas puțin speriat: „Tovarășe general, nu avem probleme deosebite, dar știți, tovarășul general Stamatoiu mi-a dat ordin să-l primesc în arest pe Dumitru Mazilu. Și eu i-am spus că fără aprobarea dumneavoastră nu pot executa un asemenea ordin. A mai zis că vă informează dânsul ulterior și că așa a convenit și cu generalul Mortoiu. Acum, Mazilu cu soția și copilul se află la Alexandria”. Am rămas uimit. L-am sunat pe Stamatoiu, dar nu l-am găsit. Am lăsat ordin să-l caute și să dea urgent telefon.
L-am sunat apoi pe generalul Aurelian Mortoiu, șeful Direcției a III- a, care s-a pierdut cu totul. „Cum ai putut să faci așa ceva fără să-mi raportezi?” „Păi, să vedeți...am crezut că... tovarășul general Stamatoiu mi-a spus că vă raportează dânsul...” Și avea dreptate. Generalul Stamatoiu era adjunctul meu, coordona acțiunea și el trebuia să-mi raporteze. I-am dat următorul ordin: „Te duci personal, acum pleci la Alexandria și îi aduci înapoi pe toți trei. Să-l aduci înapoi și pe colonelul Emil Rădulescu”- unul dintre adjuncții lui. A murit săracul, după ce a făcut și pușcărie, pentru că făcuse reținerea și tot el îl condusese pe Mazilu la Securitatea Teleorman. A avut inspirația că nu l-a introdus în arest. Cum însă i-au ridicat direct din pat atunci când au plecat cu ei la Alexandria, înainte de revenirea la București l- a dus pe Mazilu la un magazin și l-a îmbrăcat, pe banii lui, din cap până-n picioare.
La două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu, în biroul lui Silviu Curticeanu, unde mă aflam împreună cu generalul Ștefan Gușe, intră Dumitru Mazilu, bandajat la cap și cu niște plasturi pe față: „Am scăpat. Am ieșit din beciurile Securității, iată cum arăt. Priviți ce mi-au făcut". Evident că nu-i dăduse nimeni niciun deget, darămite o palmă, un pumn, sau altceva. I-am făcut semn de la ușă să vină spre noi, s-a apropiat și zis: „Tovarășe general, foștii mei colegi și subordonați ai dumneavoastră..." Zic: „Lasă,o să găsim noi timp să discutăm mai pe îndelete. Acum ești aici, vino lângă mine”.
După cum știți, după câteva zile a continuat mascarada...s-a urcat pe tanc cerând moarte securiștilor, apoi ne-a dat și în judecată pe mine, pe g-ral Stamatoiu, pe col. Rădulescu și col. Manea. Patru din cei aproape 25 de ani de condamnare îi am din procesul intentat de el.
Ca vicepreședinte al CFSN, Dumitru Mazilu coordona Procuratura și Organele de Justiție, numindu-l pe nemernicul de Gheorghe Robu în locul lui Nicolae Popovici la Procuratura Generală. Despre acest Robu s-a spus că a făcut atât de mult rău într-un an cât n-a făcut instituția respectivă în toată existența ei.