Tulburările de la Chişinău au generat o activitate febrilă pe internet, mai ales pe Twitter, şi prin asta, un titlu atrăgător, „Revoluţia (pe) Twitter” („Twitter Revolution”), în celebre mass-media anglo-saxone ca „The Independent”, „Slate” sau „Foreign Policy”.
Revoluţionarii şi internetul au fost sexy de când îi ştim. E normal ca presa să îi îmbrăţişeze şi pe unii, şi pe celălalt. Cea românească are un motiv în plus să facă asta, fiindcă e vorba de Chişinău. Şi cu asta, basta. Sau nu?
Cristi Dimitriu este un jurnalist hârşâit, care după 16 ani de presă a ajuns directorul uneia dintre cele mai riguroase instituţii de media din România: Mediafax. Spre deosebire de jurnaliştii-vedetă care îşi petrec o jumătate din viaţă dându-şi cu părerea la televizor, Dimitriu stă ascuns în centrul nervos al unei agenţii care lucrea ză mai mult cu presa însăşi decât cu publicul, ca furnizor de informaţie, şi din când în când mai spune câte ceva cui doreşte să-l audă, pe blogul agenţiei. De astă dată a vorbit despre Twitter:
„S-a citat «Twitter» de parcă era Reuters, pentru că măcar nu s-a dat un nume sau un nick (pseudonim - n.r.) de acolo. Unele sunt chiar nume reale!”. Ce nu îi convine lui Dimitriu şi ce importanţă are asta pentru dumneavoastră?
Reuters, celebra agenţie de presă, e un nume colectiv (brand) pentru nişte standarde jurnalistice care reprezintă o aspiraţie până şi pentru performantul Mediafax. Twitterul e o sumă de microbloguri. Adică de pagini de forma Twitter. com/Cutare, unde „Cutare” postează însemnări telegrafice, mai scurte de 140 de caractere (litere, pauze, semne de punctuaţie). Cine e „Cutare”? Cutare poate fi o persoană, o fantomă de internet - pseudonim, personaj virtual, identitate furată - sau un brand. EVZ a rezervat Twitter.com/evzro, de pildă. Iar asta ne duce la o constatare importantă a jurnalistului de agenţie de mai sus: informaţiile din Chişinău nu erau date de „Twitter”, ci... nu se ştie de cine. În unele cazuri, era vorba de persoane reale, măcar bine intenţionate dacă nu posesoare de rigoare jurnalistică.
Presa clasică a procedat foarte corect căutând informaţii pe Twitter, fiindcă nicio instituţie de media, oricât de bogată în resurse umane, nu putea obţine bogăţia de relatări şi tuşe de culoare de pe popularul site de microblogging. Cu aceste relatări şi tuşe de culoare trebuia însă procedat altfel, era nevoie de verificare şi filtrare în folosul publicului. În unele cazuri asta s-a petrecut de la sine, în altele a fost ales ce era mai alarmist, senzaţional etc. şi s-a semnat „Twitter”.
Nu e nicio nenorocire. Presa de azi a făcut ceea ce a făcut şi Televiziunea Română în 1989 şi CNN în 2001, când cu Turnurile Gemene: a dat crezare unor zvonuri. Ceea ce e nou e doar Twitter, o cutie de rezonanţă de dimensiuni planetare. Profesioniştii informaţiei nu au nevoie de sfaturile noastre, vor învăţa în curând să o controleze şi să se servească din ce în ce mai bine de ea. Aici însă ajungem şi la ceea ce vă priveşte: spuneam într-un alt loc că „jurnalistul Google”, persoana care caută informaţii pe internet, e de la un punct încolo chiar publicul. Dumneavoastră sunteţi cei care vă alcătuiţi, astăzi, singuri sumarele, prin chiar actul navigării pe internet. Nu mai puteţi fi numiţi cartofi de canapea, receptori pasivi ai informaţiei. Uneori, deveniţi chiar producători de conţinut, pe Twitter sau pe blogurile deja clasicizate. Iar cel mai bun lucru pe care îl aveţi de făcut e să învăţaţi din greşelile „bătrânei” prese.