În vremea Renașterii, așa cum pictura a început să iasă din Biserică, filozofia a încercat să se desprindă de teologie.
Ca și în cazul picturii, temele filozofiei au rămas cele specific religioase: Dumnezeu, mîntuirea și viața eternă, libertatea individului raportată la natura păcătoasă a omului etc. Ca și în cazul picturii, evadarea de sub tutela teologiei s-a petrecut nu prin teme noi, ci prin modalitățile de tratare a temelor deja clasice. Încă pentru cineva ca Marsilio Ficino, filozofia nu prea avea rost dacă era lipsită de miză teologală (unul dintre marile sale opusuri, socotit adesea drept capodopera sa filozofică, se intitulează ”Teologia platonică”). O mare parte dintre scrierile lui Marsilio Ficino sînt comentarii ale unor cărți care erau socotite fundamentale în Florența aceea. Avem, însă, și suficiente alte scrieri ale sale - eseuri pe diverse teme, epistole, conferințe etc - ca să putem pricepe destul de bine ce și cum gîndea Marsilio Ficino. Sigur că Platon era vedeta comentariilor sale, dar Ficino a tradus și comentat atît pe cei mai importanți neoplatonicieni, dar și pe mulți alții care se exprimau în claviaturi diferite de cele folosite de Platon, precum Hermes Trismegistul. De altfel, aplecarea lui Ficino către artele divinatorii îl va face extrem de interesant și pentru cercetătorii acestui gen de abis, precum Ioan Petru Culianu.
În orice caz, Ficino ”vedea în reînvierea filozofiei o hotărîre a Providenței, destinată să vină în ajutorul religiei în decadență” (Leopold von Ranke). I se părea că Dumnezeu a vrut ca filozofia să cunoască o înflorire fără precedent în intervalul dintre antichitate și vremea sa - înflorire de care era foarte conștient! - anume pentru că oamenii și-au pierdut credința și, prin asta, capacitatea de a înțelege divinul. Așadar, o altă cale de înțelegere trebuia deschisă și aceasta a fost cea a filozofiei. Filozofarea era, pentru Ficino, un fel substitut al credinței pentru același scop. Venind, cel mai probabil, de la Cusanus, printre gînditorii quattrocento-ului avea succes ideea că gîndirea produce și un fel de nivelare a raporturilor cu obiectul ei. Cu alte cuvinte, dacă te gîndești mult, profund, exersat la Dumnezeu sau la ceva de ordin înalt, suprauman, atunci ruptura de nivel ontologic se atenuează și apare posibilitatea ridicării omului la o condiție superioară. Ficino, chiar dacă nu e foarte sigur că-l citise în amănunt pe Cusanus, era dintre cei care credeau că exercițiul filozofic al gîndirii despre Dumnezeu era un fel de panaceu pentru handicapul necredinței.
Marsilio Ficino a fost unul dintre cei mai timpurii filozofi care au dat mare atenție stărilor sufletești, emoțiilor și talazurilor psihologice. El a spulberat schematismul fad cu care scolastica, coborîtă din teologie într-o peripatetizare aristotelică, luase de tot aerul proaspăt necesar gîndirii. El este primul filozof care a explicat că rîsul grațios este o condiție a frumuseții, modificînd un întreg canon cultural cu privire la frumusețe. El este cel dintîi comentator platonic care a pus problema eternității sufletului în termeni creștini, dar folosind un instrumentar intelectual nereligios, creînd o cosmogonie întreagă pentru a explica de ce sufletul nu moare.
Găsind soluții pentru frămîntările sale intelectuale pe urmele Sfîntului Augustin, cum spuneam, și rămînînd un adept pasionat al lui Platon în același timp, Marsilio Ficino a teoretizat splendid pe tema iubirii. Se pare că Ficino însuși nu socotea gîndirea sa despre iubire ca fiind foarte importantă în ansamblul scrierilor sale. Totul a pornit de comentariul său pe marginea ”Banchetului” platonician. Aceste text a avut atît de mare succes printre prietenii din Academia platoniciană, încît a Ficino a fost somat să redacteze o carte întreagă despre iubire. A făcut-o, dar problema nemuririi sufletului, de pildă, i se păreac cu mult mai importantă decît problema iubirii. Și totuși, istoricii filozofiei pînă astăzi spun că teoria lui despre iubire a fost una dintre cele mai originale și fecunde idei ale Renașterii, una dintre acele idei care nu doar că ”au răvășit neoplatonismul”, dar au influențat pentru secole opere, sensibilități, viziuni asupra lumii. Temeinici cunoscători ai chestiunii, precum Ernst Cassirrer sau P.P.Negulescu , socotesc că teoria ficiniană a Erosului a ajuns să fie nu doar ”piatra unghiulară” a gîndirii filozofului renascentist, ci chiar ”punctul central al tuturor străduințelor Academiei florentine”.
Iubirea este, pentru Ficino, o forță cosmică. Dumnezeu a vrut să facă lumea pentru că o iubește, iar forța iubirii asigură coeziunea întregului kosmos. La rîndul ei, lumea îl iubește pe Dumnezeu. Chiar și coeziunea temporară dintre două elemente opuse, precum sufletul și corpul, este asigurată de o forță a iubirii. Iubirea este forța care te împinge spre unire cu cel pe care îl iubești, după cum iubirea este forța care crează fantasme. Mă grăbesc să precizez că fantasma nu este o iluzie, o minciună, așa cum am defini-o azi, uzual și vulgar, ci o utilă unealtă în cunoaștere - în vremea lui Ficino mulți filozofi spuneau că a cunoaște este posibil doar prin intermediul fantasmelor, ca momente în care adevărul se convertește într-un limbaj accesibil sufletului sau minții noastre, într-o limbă a fantasmei. Iubirea, la Ficino, este deopotrivă experiență , de maximă intensitate, dar și echilibru, liniște, siguranță - nebunie și serenitate. Sînt, așa cum spunea I.P.Culianu undeva, două feluri de a vedea iubirea, unul mai degrabă medical, care o vede ca pe un dezechilibru ce trebuie urgent remediat, ca pe o rătăcire a sinelui și altul care, dimpotrivă, o vede ca pe o experiență a adevărului, a vieții însăși. Ficino le explorează pe amîndouă, le compară și le articulează una cu cealaltă cu o intuiție de geniu, dar și cu un talent literar desăvîrșit.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.