A ridicat Teatrul Național în anii ’60 și tot el l-a reconstruit, practic, după peste 50 de ani de la inaugurare. La 82 de ani, arhitectul Romeo Belea își aduce aminte de „indicațiile” cuplului Ceaușescu, de marele incendiu din 1978 și destramă mitul celebrei „pălării a lui Caragiale” de pe acoperișul TNB.
Viaţa sa este legată, indisolubil, de multe clădiri emblematice ale Bucureştiului de astăzi. Din 1957, de când a terminat Institutul de Arhitectură, Romeo Belea și-a pus talentul, inspirația și munca în elaborarea unor proiecte arhitectonice fără de care nici nu putem să ne imaginăm Capitala. A fost creierul ridicării din neant a Ansamblului Studenţesc din Grozăveşti şi Regie, a hotelului Intercontinental, a Salii Palatului şi al Ministerului Chimiei de pe Splai, a hotelului Novotel de pe Calea Victoriei.
Dar, poate, cea mai dragă creație a sa rămâne clădirea Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. El a fost cel care, împreună cu alt mare arhitect, i-a schiţat formele actuale, la mijlocul anilor ’60, şi tot el este cel care, după ce Ceauşeştii au lăsat-o fără celebra „pălărie”, după marele incendiu din 1978, i-a pus-o acum din nou. La 82 de ani, Romeo Belea râde: „Care pălărie? N-a fost niciodată o pălărie! Nu ştiu cine a scornit asta... E altceva!”.
„Ce am vrut, aia am făcut!”
Arhitectul se plimbă prin holurile, foaierele şi sălile de spectacol ale Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) ca la el acasă. De altfel, în ultimii ani, ca și în urmă cu 50 de ani, a stat mai mult pe aici decât în locuința sa. Vorbeşte necontenit şi abia poţi să-l u r m ă re ş t i . Îşi aminteşte cum a transformat el Sala Palatului dintr- un spațiu cu 3.000 de locuri într-unul de 5.000.
Dar povestea devenirii sale ca mare arhitect începe abia în 1964. Se simţea nevoia unui nou teatru naţional, în condiţiile în care cel vechi, de pe Calea Victoriei, fusese demolat în 1947, după ce îi luase foc şarpanta în urma unui bombardament din ’44. „În ani ’60 s-a pus problema unui nou teatru. Proiectul s-a avizat în 1964, pe timpul lui Dej. Profesorul Horia Maicu a preluat sarcina realizării teatrului. Eu tocmai terminasem căminele studențești și m-a chemat la el. Cu schițele mele s-a format un colectiv din care făceau parte, printre multe somităţi, Liviu Ciulei şi Sică Alexandrescu”, se mândreşte marele nosru arhitect. A urmat un lung şir de vizite de documentare în America, Germania şi Austria. Au fost consultări cu iluştri specialişti în acustică, amplasarea scaunelor şi mecanică de scenă.
„Abia în ’64 a început șantierul, aprobat de Dej. După moartea lui, Ceaușescu, în 1965, a vizitat șantierul, dar nu s-a băgat deloc! Nici Dej nu se băgase”.
În 2006, Ion Caramitru l-a invitat pe arhitectul Belea la o discuție. „A comandat o expertiză a structurii. Patru din cele opt diafragme de rezistență fuseseră tăiate după modificări… Structura era afectată și de cutremure!”, spune maestrul, care recunoaște că colaborarea cu Ion Caramitru a fost incredibilă. „Am reevaluat toate spațiile supradimensionate. Tehnologia a evoluat și nu mai era nevoie de așa mult spațiu pentru atelierul de pictură și depozitele de decoruri! Din trei săli avem șapte, din care una de conferințe, recitaluri și expoziții. Șase sunt de spectacol, din care una pe acoperiș. Mărirea numărului de săli nu a fost un scop, ci consecința acelei reevaluări funcționale. Vor fi șapte cafenele, două restaurante, galerii de artă și o librărie. Evident, spațiile vor fi scoase la licitație”, relatează Romeo Belea cum a transformat TNB într-un veritabil mall cultural. Frumos este că, odată cu refacerea copertinei teatrului, s-au amenajat, pe acoperișul clădirii, spații închise, dar și deschise, plantate: „Transformarea teatrului a pornit de la necesitatea unei consolidări și s-a ajuns la o transformare radicală”.
Inaugurat, dar încă neterminat
Arhitectul spune că acest teatru, așa cum a fost el conceput, încă n-a început cu adevărat să funcționeze! „Merg doar cinci săli... L-am făcut ca un spațiu public deschis de dimineață, până seara. Din punctul meu de vedere, este important ca cel care a suferit și a participat la realizarea acestui mare proiect, Ion Caramitru, să fie cel care-l pune pe picioare!”.
trei săli de spectacole. Una de tip italian, cu 900 de locuri, alta de tip atelier, cu 300 de scaune şi o sală Studio cu geometrie variabilă: italiană, elisabetană şi arenă, de 600 de locuri. „O caracteristică specială a clădirii era că tot aici erau și depozitele și atelierele, care, de regulă, sunt la marginea orașului”, explică expertul.
Până la urmă, Ceauşescu nu s-a abţinut de la indicaţii şi şi-a băgat coada. „După incendiul din 1978 a vizitat locul şi mi-a cerut să măresc sala la 1.500 de locuri. I-am spus că la o astfel de capacitate nu ar mai fi un teatru de dramă. Mi-a zis, atunci, să schimb şi faţada! Am luat un şut în fund după ce i-am explicat că nu se poate”, se încruntă Romeo Belea.
Atunci, arhitectul a fost schimbat cu altul, pe nume Cezar Lăzărescu. În 1973, TNB a inaugurat Sala Mare. S-a jucat o piesă comunistă „Simfonia Patetică”, a lui Aurel Baranga, și ultimele două scene din „Apus de soare”. A fost prima și ultima oară când soții Ceaușescu au fost prezenți la un spectacol la TNB!
Frescele cu Ceaușescu
„Ideea aşa-zisei «pălării» mi-a aparţinut mie şi profesorului Maicu, după modelul mânăstirilor din Bucovina. Nici vorbă de pălăria lui Caragiale! Doamne-ferește!”, se amuză Romeo Belea. Apoi, continuă în același registru: „E o legendă falsă. De fapt, întreaga clădire se vrea o replică a tradițiilor noastre arhitectonice. Casele țărănești au streașina mai largă ca să protejeze pereţii albi, sau fresca, la bisericile din Nordul Moldovei! Nu ştiu cine a scornit şi de unde a venit chestia asta cu pălăria lui Caragiale. Vedeţi, eu ştiu mulţi pictori care au pictat sute de tablouri pe care nu leau expus niciodată şi sunt fericiţi aşa. Un arhitect se expune în public prin lucrările sale. Trebuie să fie pregătit să suporte și laude, și critici.
O altă gogoriţă care a circulat printre oameni a fost aceea cu nişte fresce care îi înfăţişau pe Ceauşeşti. „A fost un mare concurs pentru realizarea frescelor exterioare. L-a câştigat Virgil Almăşan, aș vrea să văd o expoziție a tablourilor acestui foarte mare artist. Era vorba de istoria românilor. Numai că el a pus doar marile figuri recognoscibile ale istoriei neamului, domnitorii noștri, și, după momentul 23 August, a pus doar simboluri. Ceaușeștii au văzut, n-au zis nimic, dar fresca nu s-a mai făcut niciodată după ce m-au înlocuit cu Lăzărescu!”, povesteşte venerabilul arhitect.
Aventuri cu nea Nicu
„Ce caută într-un teatru o cortină metalică? Cheltuiţi banii pe prostii!”, ar fi zis Elena Ceauşescu, într-o vizită de lucru. „I-am explicat că, în cazul unui eventual incendiu, publicul trebuie separat de scenă, un loc cu risc mare de incendiu! S-a supărat rău...”, îşi aminteşte arhitectul ajuns la vârsta senectuţii. Povesteşte cum Ceauşescu n-a vrut să-l lase să plece aşa uşor: „M-a chemat după un timp și mi-a zis: «Uite, cred că ar fi bine să continui să lucrezi cu tovarășu’ Lăzărescu». Am refuzat categoric! A insistat. Am zis nu, din nou! Două săbii în aceeaşi teacă nu încap deloc!”. A mai avut el aventuri cu dictatorul. În 1982, l-a chemat, din nou, la Sala Paltului, pe scenă. „«Mi-o faci de 4.000!». Am acceptat. Când a fost gata, le-a plăcut la amândoi și mi-a zis: «Făo de 5.000!». În zece luni a fost gata!”.
Sala Studio se modifică radical în 21 de minute
„În 1978, Sala Mare a luat foc. Nu era nimeni în sală şi nu știu nici azi cum s-a întâmplat. A fost un proces pentru acte de indisciplină funcțională de după incendiu... Au fost și condamnări”, rememorează momentul bătrânul arhitect. „Până în 2006, când la şefia TNB a venit marele actor Ion Caramitru, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Teatrul era cu tot cu masca aia pe faţă, pusă după incendiu. Se mutase și opereta aici și TNB a fost privat de cea mai importantă sală a ei, Sala Studio! Acum am recuperat- o. În 21 de minute se transformă integral!”, se mândreşte, iarăşi, marele arhitect. Povesteşte apoi, cum, la inaugurarea ei, la pauza unei piese româneşti ce se juca în stil italian, spectatorii au fost scoşi în foaier pentru 25 de minute ca să asculte un recital al maestrului Ion Finteşteanu. La întoarcere nu mai recunoșteau sala. „Au rămas în ușă! Nu mai recunoșteau locul! Li s-a explicat că pe spatele biletelor le erau indicate noile locuri”, râde satisfăcut arhitectul Romeo Belea.