La o oră și treizeci de minute de la izbucnirea incendiului de la Notre Dame, prefectura pariziană a dat publicității o declarație în care afirma răspicat că focul a izbucnit accidental.
A doua zi, la prânz, la conferința de presă a procurorilor, se spune că niciun indiciu nu merge în direcția unui act criminal. Fără teama de a se contrazice, vorbitorul adaugă nonșalant că „investigațiile vor fi lungi și complexe”. Această siguranță a unor autorități obișnuite să-și cântărească atent fiecare cuvânt nu este, în mod evident, o gafă. E vorba, pur și simplu, de măsuri de precauție ca nu cumva incendiul de la catedrală să declanșeze o explozie de proporții în Hexagon. Pentru că Franța a ajuns astăzi, din cauza politicilor privind imigrarea, un „arhipelag“ instabil, în care există riscul unui război civil între comunitățile aflate în relații tensionate. După cum spunea, cu ceva timp în urmă, fostul ministru de Interne Gérard Collomb, „astăzi trăim unul lângă altul ... mă tem că mâine ne vom afla față în față”. Aceasta este, în rezumat, opinia autorilor unei cărți incendiare apărute în Franța acum câteva zile.
După cum o spune și titlul (Istoria islamizării Franței, 1979-2019), cartea este plină de exemple despre cum puterea politică și mass-media asistă la islamizarea țării sau chiar contribuie la acest proces. Autorii anonimi ai cărții nu fac jocuri de cuvinte, nu interpretează, prezintă sec faptele, trădările, lașitatea elitelor. Exemplele de data recentă le cunoaștem cu toții. Așa că mă voi referi la odele înălțate de stânga franceză, mai ales de generația mișcărilor din ‚68, unora dintre cele mai fundamentaliste mișcări politice din lume. 1979: Marc Kravetz publică în ziarul Liberation un articol de-a dreptul liric despre Revoluția islamică din Iran. „Insurecția victorioasă de la Teheran (...) unde strigătul Jihadului, întrerupt din depărtare de zgomotul exploziilor și al mitralierelor, își dezlănțuie energia eliberatoare”. Dar nu numai Kravetz e trup și suflet alături de jihadiști.
Faimosul Michel Foucault, profesor la College de France, nu ezită să spună că, Islamul, contrar catolicismului, „nu a fost opiul poporului în 1979, tocmai pentru că era spiritul unei lumi fără spirit”. „Această poziție ideologică era motivată, desigur, prin opoziția sa (a Islamului) față de voința Shahlui“ de a deschide țara către secularizare și industrializare. Treptat, ziariștii și liderii de opinie au fost însă surclasați de instituțiile statului, care și-au făcut un țel din a face Franța un paradis pentru Islam. 1980: Consiliul de Stat, în hotărârea sa din 11 iulie 1980, admite poligamia pentru un diplomat din Benin, argumentând că „viața de familie normală a unui musulman este să urmeze obligațiile de întreținere și echitate între soțiile lui“. De asemenea, fondurile de securitate socială și alocații familiale necesită recunoașterea copiilor din a doua, a treia sau a patra soție a unui imigrant”.
Dar nu numai față de bieții imigranți și refugiați dau autoritățile franceze dovadă de atâta curtoazie. 2017: La 16 luni de la atacul teroriștilor islamici de la Bataclan, atitudinea supusă a autorităților visa-vis de (...) președintele turc Erdogan este evidentă. Față de acel Erdogan care a spus, în decembrie 1997, la un miting politic: „minaretele sunt baionetele noastre, cupolele, căștile noastre de protecție, moscheile, barăci, iar credincioșii, soldații noștri“. Cu toate astea, ministrul de externe Jean-Marc Ayrault i-a autorizat pe oamenii lui Erdogan să țină o întâlnire politică în Franța, chiar dacă. În ce le privește, Olanda și Germania s-au opus unor astfel de întruniri. „Este esențial să se demonstreze responsabilitate pentru a evita controversele inutile”.
Cartea e o mărturie despre procesul prin care trece Franța de mai bine de patru decenii și care, astăzi, amenință să se extindă în întreaga Europă! De la sfârșitul anilor șaizeci, de când a început o imigrație musulmană din ce în ce mai puternică, s-a produs o schimbare majoră. Acum, Islamul își clamează preceptele dincolo de frontierele sale istorice și începe să impună regulile în materie de îmbrăcăminte și alimentație, locul religiei în școală sau la serviciu. Valorile laice ale Franței sunt sub presiune- fie că e vorba de libertatea de exprimare și de conștiință, de statutul femeilor sau de relațiile cu oameni de alte religii. Ce au făcut elitele politice franceze și massmedia pentru a răspunde provocărilor unei religii care nu a renunțat niciodată la visul de a deveni universală? Aproape nimic. O demonstrează faptele, deciziile, textele scrise, discursurile rostite. Toate împreună alcătuiesc cronica morții unui mod de viață, a unei civilizații.