Emilian Isaila: "Herastraul se miscoreaza an dupa an. Constructii hidoase au crescut la marginea lui si il ameninta."
Herastraul pare a fi ultima salvare pentru multi locuitori ai orasului. Cei care-si plimba cainii, indragostitii de toate varstele, liceenii care si-au luat cateva ore libere, alergatorii, pensionarii care-si povestesc amintiri, toti isi dau intalnire in parc, una pe ultima insula a salvarii. Acum, acoperit de zapezi, cu toate terasele inchise, cu apa din lac alungata prin noua ecluza, Herastraul pare si mai mic. O carare de zapada in jurul unei gropi pe care se inghesuie oameni si caini. A, si cateva veverite ce coboara din copaci si se plimba tematoare printre trecatorii care le ofera alune si firimituri de paine.
Herastraul nu mai e de mult un parc. Pentru unii s-a transformat in refugiu, ultimul loc unde ai o sansa buna sa nu fii calcat de o masina. Pentru altii e singurul teren de antrenament, singurul loc unde poti sa alergi. Pentru altii e un centru de afaceri; urmele teraselor lui Mitica Dragomir au ramas impregnate in marginea lacului. Sunt constructii de la inceputul anilor ‘90, mici cladiri din beton nefinisate, pierdute intr-un hatis de garduri vii si de copaci. Un fel de monstri care asteapta cea mai mica fisura in atentia celor care trec pe acolo pentru a inghiti o noua portiune din parc.
In fiecare an apare un restaurant nou pe fundatia unui fost WC public. In fiecare an, un nou investitor incearca sa dea lovitura deschizand o terasa pe malul lacului. Intotdeauna e putin in contratimp, incepe lucrarile prea tarziu si le termina undeva spre sfarsitul lui iunie si, astfel, rateaza primavara si nu mai face profit. Pe malul lacului zac, la fel ca-ntr-un cimitir, urmele afacerilor proaste. Tot felul de pontoane pe care au dansat o vara cluburi, restaurante „de fite”, terase sau baruri sofisticate. Herastraul pastreaza toate urmele tranzitiei, toate neimplinirile noastre si, in fiecare an, se micsoreaza, se subtiaza.
Dar, intr-un fel misterios si greu de descris, Herastraul a rezistat. E ca un luptator batran, cu trupul plin de rani, dar care continua sa duca lupta dupa lupta. Inca ii protejeaza pe tinerii care-si traiesc povestile de dragoste, pe stapanii care isi plimba cainii, pe alergatorii ce isi numara pasii si pe pensionarii ce se odihnesc in amintiri.
Dar, daca nu avem grija, s-ar putea sa descoperim intr-o dupa amiaza lenesa de duminica faptul ca batranul Herastrau a pierit in ultima sa batalie. Iar el e sufletul acestui oras. Hai sa luptam si sa cerem garantii la viitoarele alegeri ca noul primar ne va salva sufletul!
De acelasi autor, cititi si „Stockholm 330”, la www.evz.ro/isaila