ISAILĂ: "Emil Constantinescu a anunţat ieri că nu-şi mai doreşte nicio funcţie în partid".
Acesta e un gen de ştire la care nu poţi să nu-ţi pui o întrebare. Din câte am aflat cu toţii, Emil Constantinescu a renunţat la activitatea politică în 2000, în urma celebrului discurs prin care a spus că nu va mai candida la preşedinţie. De atunci, activitatea fostului preşedinte a tins către zero. În perioada Iliescu - Năstase a avut interzis la toate posturile de televiziune, abia după 2004 fiind „lăsat“ din nou să vorbească.
Pentru foarte mulţi, Emil Constantinescu a fost o dezamăgire. Mai ales prin faptul că s-a recunoscut învins de „securişti“ şi nu a mai candidat din nou. În ciuda slăbiciunii sale, în mandatul său, România a făcut un pas decisiv către NATO, prin lăsarea avioanelor Alianţei să survoleze spaţiul nostru aerian în drumul lor spre Belgrad. Această decizie s-a întors împotriva lui şi a fost părăsit de alegători. Marele câştig al mandatului său a fost unul strategic, dar pe plan intern nu a reuşit să se impună într-o Convenţie măcinată de orgolii şi lipsită de orice experienţă în ale guvernării.
Pentru România, Emil Constantinescu a fost dovada faptului că un regim politic poate fi schimbat prin alegeri, a fost dovada că democraţia poate funcţiona. După şase ani ce au părut un secol, dominaţi de influenţa lui Ion Iliescu, Constantinescu a fost văzut ca fiind un salvator. Cine-şi putea imagina că ziua venirii sale la Cotroceni va reprezenta singurul moment de glorie din întreaga sa carieră politică?
Şi totuşi, şi la Ion Iliescu şi la Emil Constantinescu putem descoperi un simptom comun celor doi foşti preşedinţi ai României de după 1989. Acela că pleacă de la Cotroceni lipsiţi de orice viziune în legătură cu viaţa şi cariera lor viitoare. Fiecare dintre ei a continuat să joace acelaşi rol, dar în sisteme din ce în ce mai mici, închipuindu-şi că sunt luaţi în serios şi că au aceeaşi sau aproape aceeaşi putere şi influenţă.
Ion Iliescu s-a întors în PSD, încercând mereu şi mereu să redevină lider absolut, deşi este imposibil să-şi mai poată asuma un astfel de rol şi să mai fie şi credibil.
Emil Constantinescu a creat o formaţiune politică despre care nu a auzit aproape nimeni, numită „Acţiunea Populară“ şi s-a instalat în fruntea ei, ducând-o nicăieri, ba nu, la o fuziune cu PNL ce va avea loc în curând. A realizat ceva prin care nu dorea decât să trăiască zi de zi senzaţia că mai reprezintă ceva important, că mai joacă un rol. Foştii preşedinţi ai României, prin acest fel, şi-au irosit şi îşi irosesc credibilitatea şi puţina influenţă ce le-a mai rămas. În loc să-şi rezerve un rol de mentori şi de garanţi ai democraţiei, în loc să se apropie de problemele sociale şi să se înhame la proiecte umanitare importante care chiar ar putea schimba viaţa unor comunităţi defavorizate, în loc să devină vectori de negociere, garanţi ai păcii sociale şi să gireze un dialog între forţe divergente şi-au ales războaie mici, în care au intrat şi şi-au consumat întreaga credibilitate.
De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“, la www.evz.ro/isaila