EMILIAN ISAILĂ: "Foarte mulţi prieteni mă întreabă de ce alerg. "
Mi-e foarte greu să dau o explicaţie scurtă. În general, răspund ceva de genul „pentru că-mi place şi mă simt bine“. Dar mai e ceva. Prin sport, prin alergare şi maraton, am învăţat ceva despre durere. Asta cred că pierd toţi oamenii care au ales sedentarismul, lecţia durerii. Un campion legendar al Americii, Steve Prefontaine, mort la 24 de ani într-un accident de maşină, spunea că „motivul pentru care nu pot fi înfrânt într-o cursă este acela că suport cel mai bine durerea“. El se considera un alergător fără talent, dar un foarte bun „încasator“.
Cred că această grijă exagerată a societăţii contemporane de a evita durerea e o greşeală care ne aruncă în suferinţe şi mai mari. Pe ecranele televizoarelor, zi şi noapte, defilează reclame la pilule magice, care „îţi iau durerea cu mâna“. Unguente care îţi vindecă trupul, sufletul şi mintea, doar să cumperi. E o întreagă industrie îndreptată împotriva durerii, iar aceasta din urmă e privită ca un rău absolut al societăţii.
Plătim bani grei ca să nu ne doară nimic, niciodată. Şi tot aşa, amânând, ne trezim, după ani în care am evitat-o, singuri într-o mare de durere. Suflete răvăşite, minţi şi trupuri atinse de insomnie şi stres, cu probleme grave de alimentaţie, loviţi de toate bolile.
E absurd să crezi că poţi scăpa de durere. Face parte din viaţa noastră şi avem nevoie de ea, cum avem nevoie de apă sau de lumina soarelui. Marea calitate a sportului este, printre multe altele, că te învaţă s-o descoperi. Începi să ai o relaţie cu ea, te întâlneşti, treci peste şi înveţi cum s-o faci. Şi, cel mai important lucru, te obişnuieşti s-o suporţi. Mai e un avantaj. Făcând mişcare, reuşeşti să administrezi nu numai durerea fizică, dar şi pe cea sufletească. Viaţa e plină de tensiune, de emoţii, de senzaţii cărora, cumva, ar trebui să le facem faţă. Faptul că fugim de durere afectează comunicarea dintre noi. Priviţi în jur şi veţi observa zeci de oameni care fug de durerea sufletească, astupându-şi urechile cu căştile de la iPod, privirea cu ziare, ecrane de computer, televizoare, plasme. Evităm contactul pentru că există posibilitatea să suferim. Cel de lângă noi ar putea avea o problemă care ne-ar putea provoca durere.
Alerg în fiecare zi şi am promis s-o fac până la sfârşitul vieţii. Într-un an am învăţat despre durere mai mult decât am ştiut în restul de 39 pe care i-am trăit. Am trecut prin momente în care m-a durut tot, am trecut prin momente în care singura dovadă că mai eram în viaţă era provocată de durere. Şi ştiţi ce, când văd reclamele la pilule şi unguente care o alungă, îmi privesc zâmbind piciorul care mă doare de două săptămâni şi ştiu că, după antrenamentul de mâine, ceea ce simt acum va fi doar o amintire plăcută.
De acelaşi autor, citiţi şi blogul „Stockholm 330“.