Prin Comunicatul intitulat Stadiu Dosar Revoluție, dat publicității luni, 18 decembrie 2017, Parchetul General a făcut Istorie. Se confirmă astfel oficial, în temeiul unor dovezi strînse prin ancheta penală deocamdată in rem că în decembrie 1989 a fost o Lovitură de stat și nu o Revoltă spontană, cum a susținut și continuă să susțină propaganda FSN-istă.
Despre acest document voi scrie pe larg în ediția de luni pe marţi a cristoiublog.ro. Folosesc însă formula Breaking News pentru a reproduce amplul meu eseu 22 decembrie 1989 –o după-amiază cu prea multe întrebări,
publicat în Expres din 23 februarie 1990, în care la doar două luni de la Evenimentele din decembrie 1989, într-un climat de isterie romantic revoluționară, îndrăzneam să pun la îndoială minciunile frumoase despre Revolta spontană, despre vidul de putere, despre Căderea de la sine a dictaturii ceaușiste.
După 27 de ani, în care am susținut cu încăpățînare teza Loviturii de stat Parchetul General îmi dă dreptate.
22 decembrie 1989 – o după-amiază cu prea multe întrebări
Chiar din primele zile ale acestui an evenimentele din decembrie 1989 au ridicat o serie de întrebări. A fost lovitură de stat sau mişcare spontană? Sau şi una şi alta? Ce rol au jucat, cel puţin în declanşarea insurecţiei, serviciile de spionaj străine? E vreo legătură între evenimentele din decembrie şi întîlnirea de la Malta? Ce contribuţie au avut în răsturnarea lui Ceauşescu unii membri ai nomenclaturii? De ce Tudor Postelnicu şi Vasile Milea s-au purtat aşa de aberant la Timişoara? Putea fi Tudor Postelnicu atît de prost încît să nu înţeleagă ordinele lui Nicolae Ceauşescu, deşi, cum arată Stenograma din 17 decembrie 1989, s-a discutat cu el, într-o singură noapte, de 15 ori? Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara? Cîte victime au fost? Ce rol a deţinut fostul prim-secretar Radu Bălan, care, în timp ce colegii lui din Comitetul Politic Executiv se aflau arestaţi, era ales preşedintele Consiliului F.S.N. pe judeţ? Cine a decis ca Armata să se retragă în cazărmi, la Timişoara, încă din seara zilei de 20 decembrie? E sau nu falsificată Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie 1989? Ce-au făcut la Timişoara Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu? Cine l-a sfătuit pe Nicolae Ceauşescu să-şi asume, prin discursul din seara lui 20 decembrie 1989, întreaga responsabilitate pentru masacrul de la Timişoara? Cine i-a sugerat ideea mitingului fatal din ziua de 21 decembrie 1989? Cine a aruncat petarda? Cine a ordonat „Foc” la Intercontinental? Cum a murit Vasile Milea? De ce a aruncat Nicolae Ceauşescu din elicopter manifestele? E un gest pueril? E un gest disperat? E un gest de om care ştia mult mai multe decît noi? Le-a aruncat el? Dacă nu, atunci cine? Cum s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale? Cum de s-a ivit pe scena politică tocmai Ion Iliescu şi nu altcineva? De ce în seara zilei de 22 decembrie 1989 teroriştii n-au tras în balconul cu noii lideri ai României? Dar, de fapt, cine a tras în mulţimea din Piaţa Palatului? Unde sînt teroriştii? Cine i-a comandat? De ce s-a grăbit Gadafi să felicite printre primii Revoluţia română? Cîte dintre victime sînt ale teroriştilor şi cîte ale haosului din Armată? De ce au fost chemaţi cetăţenii să apere Televiziunea în noaptea de 22 spre 23? Era această instituţie atît de ameninţată? Ce puteau face nişte oameni cu mîinile goale într-o bătălie dintre Armată şi terorişti? De ce-au fost imediat promovaţi în funcţii oameni din anturajul intim al lui Ceauşescu: secretari personali, traducători, ziarişti prezidenţiali? Cumva pentru că ei au oferit informaţii preţioase despre psihologia fostului dictator? De ce a apărut la proces Paul Niculescu-Mizil, ca martor al acuzării şi nu ca inculpat, o dată ce şi el a participat la şedinţa din 17 decembrie? Juca Paul Niculescu-Mizil un rol şi sub regia cui? De ce-au fost lichidaţi atît de repede Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu? Deţineau cumva secrete de ordin nu numai naţional, ci şi internaţional?
Aceste întrebări, ca şi altele, au urmat o evoluţie complexă. La început, ele au fost ridicate de cîţiva. Acum, ele sînt puse de întreaga ţară. La început, ele au fost rostite în şoaptă, pentru că păreau absurde. Acum, ele sînt spuse răspicat în presă, la mitinguri, pe afişele de pe ziduri. Ele au fost întrebările neliniştitoare ale demonstranţilor din 18 februarie 1990. La început, cei ce le-au formulat (inclusiv corespondenţii presei străine) au fost contrazişi violent.
Acum, acestora li se dă dreptate deplină.
*
Mai important decît toate e însă faptul că ele şi-au schimbat în timp semnificaţia. La început, au fost chestiuni pur intelectuale, ivite din simpla curiozitate sceptică a unora. Acum, ele sînt însă chestiuni politice vitale. Evoluţia lor spectaculoasă îşi are cauza în sentimentul tot mai crescînd că există un interes ascuns pentru ca întrebărilor de mai sus să nu li se dea un răspuns complet şi categoric. Procesul celor patru a evidenţiat că nu se doreau dezvăluiri totale. Dificultăţile anchetei de la Timişoara sugerează că forţe oculte sînt interesate în blocarea oricărei cercetări. Obstrucţiile ridicate în calea difuzării casetelor prin care militarii făceau publice unele din întrebările de mai sus lasă să se înţeleagă că se luptă din răsputeri pentru ascunderea adevărului.
*
Elucidarea misterului în care plutesc evenimentele din decembrie nu e o chestiune pur intelectuală. Nu de dragul adevărului istoric se nelinişteşte opinia publică românească. Pentru că întrebările de mai sus nasc alte întrebări, mult mai grave, vizînd soarta fragilei noastre democraţii şi, poate, chiar soarta noastră ca popor. Cine are interes să nu se spună adevărul pînă la capăt? Ce înţelegeri naţionale şi internaţionale stau în spatele unor mistere ale mişcării din decembrie? S-a promis cumva un preţ? Dacă da, cui şi cît?
Adevărul asupra insurecţiei, fie el oricît de crud, are astfel rolul unei necesare terapii colective. Nevroza naţională din ultimul timp – demonstraţiile, grevele, afişele, revoltele – îşi are una dintre cauze în impresia obscură, venind din adîncurile fiinţei, că sîntem manevraţi de politicieni abili sau care se cred abili. Împărţirea românilor de către domnul Brucan în mulţi şi proşti şi puţini şi deştepţi nu e chiar o năzbîtie de Svejk al Consiliului F.S.N. În ea se poate întrezări oricînd o explicaţie pentru mişcările abile ale unor politicieni convinşi că o mînă de oameni deştepţi pot manevra cu uşurinţă un popor analfabet din punct de vedere politic. De aici, suspiciunea faţă de fiecare gest al conducerii ţării.
Cîtă vreme adevărul nu va fi dezvăluit în totalitate, cu îndrăzneala revoluţionară a tinerilor de pe baricada de la Intercontinental, în orice cuvînt al domnilor Ion Iliescu sau Petre Roman se va bănui altceva.
Dar nu numai atît.
Elucidarea evenimentelor din decembrie ar lumina deodată întreaga noastră scenă politică. Atîta timp cît nu ştim dacă liderii fostului Consiliu F.S.N. s-au organizat anterior sau dacă s-au întîlnit întîmplător nu ne putem formula nici o poziţie clară faţă de actuala politică a Frontului. În primul caz ar însemna că grupul aflat în fruntea ţării are un program dinainte stabilit, ascuns deocamdată din motive tactice. Şi într-o astfel de situaţie tot ce s-a întîmplat din decembrie pînă acum cade sub o nouă lumină. Cum sub o nouă lumină cade şi ceea ce se va întîmpla de-acum încolo.
*
Nu intenţionăm prin aceste pagini speculaţii de tipul celor practicate de presa senzaţională. Nu vrem decît să aflăm adevărul. În credinţa că vom contribui, alături de întreaga presă, la dezvăluirea acestuia, facem publice cîteva din întrebările şi nedumeririle pe care le ridică acum, la două luni de la eveniment, filmul emisiunii TV din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Ele nu au nimic insinuant. Sîntem convinşi că multe s-au ivit din necunoaşterea celor petrecute în respectiva după-amiază în ţară şi în clădirea Televiziunii. Mărturiile participanţilor la această emisiune le-ar putea lămuri. Altele îşi vor fi avut cauze mult mai profunde. Şi într-un caz şi în altul sîntem gata să găzduim intervenţiile celor care, ştiind mai multe decît noi şi decît opinia publică, ar putea contribui decisiv la elucidarea acestei după-amieze cu prea multe semne de întrebare.
Aşteptăm.
Cazul generalului Guşe
Dintr-un interviu acordat de lt. Col. Viorel Oancea revistei Cuvîntul, aflăm că la Timişoara Armata s-a retras în cazărmi încă din seara zilei de 20 decembrie 1989. Faptul pare incredibil. În 20 seara, Nicolae Ceauşescu declara stare de asediu la Timişoara şi în tot judeţul. Ce înseamnă stare de asediu pentru Armată, nu e nevoie să mai explicăm. Şi, tocmai în acest moment, ea se retrage în cazărmi. E curios însă că, deşi această hotărîre se înscrie printre argumentele hotărîtoare în favoarea fraternizării Armatei cu poporul (teză scumpă a F.S.N.-ului), ea n-a beneficiat de o propagandă pe măsură. Fapt cu atît mai curios, cu cît generalul Guşe face cunoscută această decizie încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989:
„Chiar acum mă întorc de la Timişoara. Vreau să vă spun că s-a făcut o crimă cu generalul Milea, pe care-l cunosc de cînd eram copil. Acolo toate lucrurile s-au liniştit. Toate unităţile sînt în cazărmi. Deja de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi (…). În toate unităţile din Banat oamenii au înţeles de două zile şi-au intrat în cazărmi (…) Toţi militarii mă cunosc. Poziţia mea nu se judecă acum, o s-o vedeţi la Timişoara cum a fost. Am reuşit să împiedicăm un măcel în masă (…)”.
De ce simte nevoia să precizeze generalul Guşe că poziţia domniei-sale nu trebuie judecată acum?! Îl învinuia cineva de ceva? De ce? A fost el autorul hotărîrii de a se intra în cazărmi?
Mai mult ca sigur, Viorel Oancea presupune, în interviul său, că el ar fi. Dar dacă e aşa, de ce-a fost înlăturat ulterior generalul Guşe? De ce-a spus dl. Gelu Voican, la întîlnirea cu ofiţerii, că şeful Marelui Stat Major n-a inspirat încredere? Cui trebuia să inspire încredere? Liderilor Frontului? Altora? Întrebări cărora li se întrezăreşte răspunsul dacă ne reamintim de tăcerea sub care a fost ţinută pînă acum retragerea Armatei în cazărmi încă din 20 decembrie 1989.
Securitatea care a deschis braţele
Cu francheţea-i caracteristică, dl. Cazimir Ionescu ne va aduce la cunoştinţă în cadrul emisiunii din după-amiaza zilei de 22 un amănunt nu lipsit de importanţă.
„Securitatea Televiziunii, cei pe care-i ştim, Securitatea pe care o ştim că mulţi sînt supăraţi, dar iată, Securitatea Televiziunii ne-a deschis braţele, s-a purtat frumos, şi mulţumită ei sîntem aici”.
Aşadar, la intrarea revoluţionarilor în sediul Televiziunii, au fost întîmpinaţi cu braţele deschise de către Securitate! Să precizăm că manifestanţii, viitorii lideri ai ţării, n-ajunseseră la Televiziune luptînd cu arma în mînă, ci pe o tanchetă a Armatei. Precizarea dlui Cazimir Ionescu poate da un răspuns cîtorva întrebări legate de activitatea Televiziunii Române Libere din 22 decembrie 1989: cine a dat ordin, încă de dimineaţă, ca aparatele să se încălzească pentru ca demonstranţii să intre direct în emisie? De ce e director general dl. Petre Constantin, preşedinte al Radioteleviziunii de pe vremea lui Ceauşescu?
Cum a ajuns ministru Nicolae Militaru?
Despre ce s-a întîmplat la conducerea Armatei după sinuciderea lui Vasile Milea nu ştim aproape nimic. Din motive obscure, întîmplările de aici sînt dominate de cel mai adînc mister. Un mister pe care filmul după-amiezii televizate îl sporeşte. Apărînd pe micul ecran, Sergiu Nicolaescu se adresează lui Victor Stănculescu:
„Vrem să aflăm aici, la Televiziune, cît mai repede posibil, printr-un delegat pe care să-l trimită oficial, cine a preluat comanda Ministerului Apărării Naţionale? Mă adresez direct lui Victor Stănculescu, generalului Victor Stănculescu: Domnule general, daţi-ne imediat un semn de viaţă. Vrem să ştim care este situaţia la Ministerul Apărării Naţionale?”
La Victor Stănculescu apelează, din cîte am văzut, şi dl. Ion Iliescu. Mihai Lupoi, viitorul ministru al Turismului, apare însă la un moment dat (în uniformă, fireşte), şi anunţă următoarele:
„Armata, pentru moment, deci ca un interimat, a hotărît ca să preia frîiele, să fie comandant al armatei, pînă la alegerea unui comandant, dl. General-colonel Militaru. De aceea rog ca toate trupele să asculte ordinele acestui general-colonel (…). Comandantul armatei, generalul Militaru, a dat ordin şi să nu uitaţi că chiar în aceste momente – ei sînt militari şi trebuie să asculte de ordine – a dat ordin ca unităţile să se retragă în cazărmi”.
Ce-a fost la M.A.N.? Cum s-a ajuns la soluţia Nicolae Militaru, aflat în acel moment la pensie? A fost chemat de acasă? De către cine şi de ce? Şi de ce el? De ce n-a fost ales Victor Stănculescu? Sau generalul Guşe, şeful Marelui Stat Major? Cu atît mai mult cu cît, nu peste mult timp, generalul Guşe apare şi el în Studio şi, fără a face vreo referire la noul comandant al Armatei, ordonă, din partea domniei-sale, intrarea trupelor în cazărmi. Nu peste mult timp de la momentul Guşe apare Mihai Lupoi, care, din partea Comitetului Apărării Naţionale (s-a creat, aşadar, un Comitet!), anunţă că Armata va trimite transportoare blindate să apere C.C.-ul, Televiziunea, Palatul Telefoanelor.
Întrebarea fundamentală rămîne însă cea referitoare la modul cum s-a ajuns la soluţia Nicolae Militaru, ministru contestat recent de către tinerii ofiţeri şi pe motiv că ar fi fost agent străin.
Răspunsul ne-ar lămuri multe lucruri.
Dacă nu chiar pe toate.
Atitudinea unui conducător deja instalat
Printre cele mai misterioase cazuri din această după-amiază se numără şi cel al domnului Ion Iliescu. Din cîte se ştie, domnia-sa era, în ziua de 22 decembrie 1989, un simplu director de editură. Nu ştim, pentru că n-au fost publicate mărturii în acest sens, ce-a făcut dînsul în prima parte a faimoasei zile. Nu ştim nici unde şi cînd a aflat de căderea lui Nicolae Ceauşescu. Sigur este că apariţia domniei-sale în studioul Televiziunii pare a fi cea a unui conducător care deţine frîiele puterii.
Întîi şi-ntîi, Ion Iliescu e aşteptat, solicitat. Pe la începutul emisiunii, un ofiţer al marinei militare, care pretinde că i se spunea, în cadrul promoţiei sale, Cico şi care, după propria-i mărturisire, lucrează acum în economie, declară la un moment dat:
„Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune”.
Sosirea domnului Ion Iliescu are un aer ieşit din comun, care-l diferenţiază net de toţi ceilalţi, obligaţi să se înghesuie pentru a pune mîna pe microfon. Unul din cei prezenţi se repede să-l sărute. Mai tîrziu, acesta, pe numele lui Matei Ioan, se va adresa, într-un discurs, petroliştilor din Prahova.
Domnul Brateş, coordonatorul emisiunii, începe astfel:
„Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici, în studio pe Ion Iliescu (aplauze, strigăte de «bravo!»). Este fiul unui revoluţionar, al unui patriot, el însuşi patriot”.
Cuvîntarea lui Ion Iliescu e ascultată cu maximă atenţie. Ea ne arată că directorul Editurii Tehnice făcuse pînă atunci o serie de gesturi destul de ciudate la un simplu activist în Consiliul Culturii:
„Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la Ministerul Apărării Naţionale. A dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau în dispersare în oraş cu dispoziţie de a trage, a întors înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti, spre Bucureşti (strigăte de bravo, aplauze), iar la Sibiu era o situaţie încordată, unităţile Securităţii au atacat unitatea militară. Eu sper, pentru că nu ştiu unde se află, pentru că la Ministerul de Interne nu mai e nimeni, generalul Stănculescu nu a mai putut să intre în legături operative cu nimeni din partea Ministerului de Interne, probabil că şi ei au fugit, ca şi conducerea politică. Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti, aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon, să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară de trădători ai patriei. Ăştia sînt trădătorii patriei, nu Milea, pe care l-au ucis! Deci, tovarăşi, în momentul de faţă există garanţii că armata se află alături de popor!”.
Gesturile domniei-sale de pînă în acest moment sînt, deci, ale unui conducător deja instalat. Curioasă nu e atît atitudinea domnului Ion Iliescu, cît mai ales a generalului Victor Stănculescu, din comanda Armatei. Din cîte se vede, acesta îi dă domnului Iliescu un raport amănunţit, fără să se întrebe în ce calitate i s-a telefonat. Mai ales că informaţiile puse la dispoziţia lui Ion Iliescu erau strict secrete, de importanţă vitală pentru soarta ţării. Curioasă e şi atitudinea celor din studio la aceste cuvinte ale oaspetelui:
„Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale. Care să înceapă să pună ordine (aplauze). Fac apel, acum este 3 fără un sfert, în jur de ora 5, la sediul Comitetului Central să vină toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă de care trebuie să ne apucăm încă de astăzi”.
Nimeni nu protestează. Nimeni nu se întreabă în ce calitate fixează Ion Iliescu întîlnirea de la C.C. Mai ales că în studio se aflau şi alte personalităţi ale rezistenţei româneşti: Mircea Dinescu, Silviu Brucan, Radu Filipescu. O obiecţie la această indicaţie, mai mult mormăită, şi anume, că ar trebui ţinută şedinţa la Televiziune, e repede spulberată de dl. Ion Iliescu:
„Nu, la sediul Comitetului Central se află reprezentanţii populaţiei, am vorbit la telefon cu cabinetul nr. 1, nu mai era nici persoana nr. 1, nici secretarul, nici secretariatul acestei persoane (…)”.
Deci dl. Ion Iliescu a pus mîna pe telefon şi a vorbit nu numai cu unul dintre conducătorii de frunte ai armatei, dar şi cu cabinetul lui Nicolae Ceauşescu, al cărui număr de telefon îl cunoştea. Aici, după propria-i mărturisire ironică, a dat peste un anume Luca (dintre cei care intraseră în sediu), cetăţean care n-a ştiut cine e dl. Ion Iliescu. La această mărturisire a vorbitorului, Mihai Sion (actualmente şeful de cabinet al d-lui Ion Iliescu, membru în C.P.U.N. din partea Consiliului F.S.N.), aflat alături, strigă:
„O să vă cunoască!”.
Ni se pregătea o perestroika
Mulţi dintre vorbitorii acestei după-amieze au bătut cîmpii cu graţie. Trei dintre cuvîntători s-au remarcat prin formularea precisă, pe puncte, a unor programe politice imediate şi de perspectivă: Silviu Brucan, Cazimir Ionescu, Ion Iliescu. Exact trei dintre fruntaşii viitorului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Programele lor au o notă comună izbitoare:
Efortul de a păstra în limitele perestroikăi evoluţia evenimentelor. Toţi trei îşi axează platforma pe rezolvarea unor probleme gospodăreşti.
Silviu Brucan: „Trebuie să formulăm, de asemenea, un program provizoriu, în care accentul să cadă asupra acelor aspecte vitale care au fost neglijate pînă în ultima vreme: aprovizionarea populaţiei, asigurarea căldurii în casele oamenilor, asigurarea luminii şi aşa mai departe”.
Cazimir Ionescu: „De asemenea, se va elabora un program de măsuri imediate acordîndu-se prioritate problemelor noastre vitale, aprovizionarea cu alimente, aprovizionarea cu energie electrică, transporturi şi toate celelalte necesare vieţii care ne-au lipsit pînă acum”.
Ion Iliescu vorbeşte şi el de „un program amplu de acţiuni care să vizeze măsuri imediate, care în cîteva zile să facă ordine în ţară şi într-o perioadă imediată să asigure îmbunătăţirea vieţii oamenilor”.
De notat că actualul vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, Cazimir Ionescu, cunoaşte lucruri ce depăşesc orizontul unui simplu oaspete al Televiziunii:
„Este în curs organizarea unui guvern provizoriu, care va conduce ţara numai pînă la alegerile libere. Libere cu adevărat”.
Semnificativă rămîne însă cea de-a doua cuvîntare a domnului Ion Iliescu. Începută ca şi prima cu: „dragi tovarăşi”, ea îşi limitează critica regimului anterior la deformarea principiilor revoluţionare. Credinţa în viabilitatea partidului comunist, a socialismului e indiscutabilă:
„Trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată. Să se vadă că aici se face ordine cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii. Cu participarea activă a poporului şi nu a unor conducători care s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti. N-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară!”.
Ne dăm seama cît de greu îi va fi venit ulterior dlui Ion Iliescu să proclame autodesfiinţarea Partidului Comunist Român, pe care, aici, încearcă să-l salveze, disociindu-l clar de cei doi dictatori.
(Expres, 23 februarie 1990)