Ce-ar fi fost veșnicia satului românesc fără băncuța din fața porții, unde te așteaptă ochi blânzi, gata oricând pentru o discuție despre viaţă, legende și liniște?! Doar pașii să-ți aibă timp pentru oprire. Mai mult de-o oră nu-ți trebuie să parcurgi destinul unui om.
Am observat la țăranul român știința, aș putea să-i spun așa, de-a comprima totul în câteva fraze. Se pricepe de minune să nu-și piardă gândurile pe arătura deșertăciunilor.
La fel mi se întâmplă în Cezieni, de Olt. Îi dau binețe femeii care își odihnește duminica prânzului sub soarele dogoritor, suportat fără probleme datorită pomului cât o umbrelă, străjuindu-i gardul. Îmi răspunde cu voioșie, primindu-mă în universul ei. Și-a deschis pe dată baierele amintirilor, încă de la război încoace.
Bombardamente, colectivizare, sărăcia anilor ’80, terminând cu ziua de azi, când îşi drămuieşte existenţa în limita celor 500 de lei, cât îi este pensia.
Privirea dreaptă
Cât a stat de vorbă cu mine a lăsat îngheţata de-o parte. „N-are decât să se topească”, vorbeşte de data asta cu sine.
Nu se cădea, îi înţeleg gestul, să mănânce în faţa mea. O văd înflorat îmbrăcată, în pânza impecabilă. Cămaşa vorbeşte singură despre vatra ei. Femeie cu statura mândră. Ştie să mă privească drept în ochi.
Îşi petrece cu atât de multă seninătate vremile pe care le-a străbătut. N-am simţit nicio umbră de regret faţă de etapele pe care alţii, fără s-o întrebe, i le-au pregătit, ca să le suporte.
De fel e din satul Liiceni, comuna Drăghiceni. Îmi dă şi un indiciu. Aproape de Deveselu. E la curent cu ce se întâmplă prin lume. Ştie că americanii i-au devenit vecini. În Cezieni s-a măritat, în tinereţe.
„Tranşeile” copilăriei
Amintiri din război. Era de-o şchioapă, dar punea şi ea mâna, cât putea, să sape gropi în care ţăranii se asundeau, ferindu-se de bombardamente.
„Aoleo, când auzeam avioanele! Cum mai fugeam toţi. Care prin gropi, care sub streaşina şoproanelor”.
Gropilor li se zicea „tranşei”. După ce terminai de săpat, puneai căpriori în şanţul în care omului nu i se mai vedea capul, întărind malul de pământ, să nu vină peste tine.
„Bunicul şi tata erau la război. Eu munceam la seceră cu mama”, vin din trecut cuvintele unei fetite care nu pare să se fi avut timp să-şi împletească bălaiele codiţe.
Obiceiuri vechi şi noi
A mers mai apoi la şcoală. Avea o învăţătoare, îşi aminteşte clar numele ei, Tudorinda. Ea le-a învăţat pe domnişoare să coasă. Era de la sine înţeles pentru viitoarea femeie să ştie aşa ceva. În casa ei îşi va face singură, după obicei, hainele. Şi cele în care trebăluia la câmp, mai simple, dar şi pe acelea de biserică, în sărbători.
„Ce mai torceam atunci!”.
Vorbeşte de cânepă, încă din vară pusă la topit. Lucra la izmenele bărbatului, şi la aşternuturi, şi la hăinuţele copiilor.
„Nu se ducea lumea la magazine să-şi ia de îmbrăcat”.
Aveaţi vreme de atâtea pe care să le faceţi. Şi la camp, şi acasă, remarc.
„Aveam. Trebuia să avem. Aşa face o gospodină”.
Se minunează în special de cei din ziua de azi care îşi cumpără „ţoale purtate de alţii”, adică alea de la second-hand. „N-am pomenit aşa ceva”.
Colectivizarea
Mai târziu au înţeles că Cerul marcase urgia care îi aştepta pe ţărani. Colectivizarea.
Ioana se gândeşte puţin. Nu mai ştie foarte bine, dar caută prin vechi amintiri şi până la urmă găseşte rima. „Ori te spânzuri, ori te îneci, ori la Colectiv te treci”.
Aşa se zicea în popor. Românul ştia să facă haz de necaz. Adică nu era nicio şansă de-a scăpa de ciumă. De Colectiv.
„A fost greu. Dar am muncit. Că altceva nu aveam ce face”.
Câteva ore pe noapte de somn, nu mai mult. Înainte de mijirea zorilor, pe câmp. Să-ţi execuţi norma de muncă, dând cotele, să mai rămâi şi tu cu ceva, cât să nu mori de foame.
„Hai, la plug, că acum se desprimăvărează”, se îmboldeau unul pe altul, fiecare cu sapa la spinare.
Cărămizi
Apropo de locuinţe. Ea şi cu socrul ei făceau cărămizi. Din clisă amestecată cu apă şi cu paie. Frământau vâscosul aluat, pe urmă îl puneau în forme. Lăsându-le să se usuce la soare.
„Câte 1.300 de cărămizi făceam”.
Pe săptămână, pe lună?
„Pe zi!”, surâde, văzându-mi mirarea.
„Dacă s-ar pune în şir toate cărămizile pe care le-am făcut, cine ştie unde ar ajunge!”.
Mulţi ani a zămislit pătrate din lut. Nevoie mare de aşa ceva era. Că toţi îşi făceau case. Şi din satul acesta, şi din altele.
Dar numai atât? A mers şi la fabrică. Din ’65 până în ’69. A făcut naveta până la Caracal, 12 kilometri, la conserve. Ca sezonieră. După ce culegea recolta din câmp se ducea s-o mai pună şi în borcane. A muncit ani la rând şi la o fermă zootehnică.
Pâine de la Bucureşti
Raţionalizarea din anii ’80. Cota de făină şi de mălai de la Cooperativă nu-ţi ajungea nici pentru o jumătate de an.
„Făceam pâine acasă, în cuptor, cât aveam din ce”.
Rămas cu farfuria goală, ţăranul, deşi îî miroseau palmele a grăunţe, se vedea obligat să se ducă la oraş ca să cumpere rodul brazdelor.
„Ajungeam la Bucureşti o dată la două săptămâni”.
Cărau plugarii saci întregi cu pâine, prin trenuri şi autobuze. Că în Capitală încă era pita necartelată.
„Eu cu o vecină de-a mea făceam cu schimbul. Săptămâna asta se ducea ea, în cealaltă mă duceam eu”.
O lecție de viață
Așa ni se întâlnesc drumurile. Nici nu știi de unde îți va răsări o lecție de viață. Precum cea pe care consider că am învățat-o, azi, de la doamna Ioana Catrina. Tocmai în ziua de 24 iunie. Sărbătoarea, cea mai mare de până acum, națională, a iilor, în Cezieni. Că doar suntem în Anul Centenarului.
Ca fiecare trăitor de pe aici, și noua mea cunoștință și-a etalat în văzul călătorilor, ajunși din toate colțurile țării, ca într-o imensă expoziție a satului, cămășile pe care le-a țesut încă din tinerețe. Adevărate splendori ale culorilor, trudei și ambiției.
„Eu nu vând niciuna”, mă anunță din capul locului.
Văzusem pe alți vecini ai ei că puseseră bilețele, „de vânzare”, pe propriile lor pânzeturi.
„Cine știe ce vremuri or veni!”.
N-am știut inițial cum să iau vorba asta. Credeam că își păstrează un fel de cec în alb pentru zile negre. Să-și valorifice iile când n-o mai avea un sfanț în buzunar. Vorbisem și de pensia ei, mică, dar nu-mi arătase măcar vreo pală de îngrijorare. „Să am cu ce mă îmbrăca!”.
Deci de-asta nu vindeți, mă luminez. E un fel de a-mi spune că, până în ultima zi a existenței sale, nu vrea să depindă de nimeni. „Vezi că ai înțeles?!”, mă felicită.
Peste câteva ore, în vale, unde e stadionul, în fond o poieniță flancată de două porți, un gard și un lac plin cu pește, am revăzut-o pe doamna Ioana. Se proptea în două bețe. Doar trupul e firav. Recunosc în sufletul ei aceeași vâlvătaie pe care am simțit-o mai înainte. Venise să asiste la hora satului, când fetele și flăcăii se prind în joc. Cum a făcut și ea odinioară.