Volumul ”În mîinile Domnului. Însemnări personale. 1962 – 2003”, al Papei Ioan Paul al II-lea, foarte recent apărut la Humanitas, este o carte foarte specială.
Pur și simplu, intri în ea ca într-o catedrală. O catedrală a gîndurilor și a meditațiilor unuia dintre cei mai puternici credincioși ai timpului nostru. Ceea ce se vede imediat, însă, sînt doar semnele vizibile (cîteva cuvinte sau fragmente de fraze, risipite aparent pe hîrtie fie în poloneză, fie în italiană, fie în latină) ale edificiului, iar ceea ce ai de făcut este să încerci să reconstruiești singur ceea ce a existat în sufletul și în mintea acestui om. Este felul lui special de a te îmbia să o iei pe urmele lui.
Cînd Papa Ioan Paul al II-lea a murit, în 2005, secretarul său de mai bine de patru decenii, părintele Stanislaw Dziwisz a fost pus într-o situație, ne imaginăm lesne, dificilă pentru că una dintre ultimele dorințe ale Papei a fost ca acesta să ardă cele două caiete cu însemnări. Părintele Dziwisz, astăzi Cardinal și Arhiepiscop al Cracoviei, a întîrziat să o facă. Este posibil ca ezitarea sa să fi fost lucrarea Duhului Sfînt, după cum este posibil ca ezitarea sa să fi venit din excepționala întîmplare de la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, cînd o mulțime imensă a scandat ”Santo Subito!” (”Faceți-l Sfînt imediat!”), cerînd astfel ca perioada canonică ce trebuie să se scurgă de la moartea cuiva pînă la începutul procedurii de beatificare (minim 5 ani) să fie, în cazul său, evitată. De altfel, noul Papă, Benedict al XVI-lea, a fost la rîndul său atît de impresionat de spontaneitatea și de masivitatea acestor scandări, încît a dat imediat dispozițiile necesare și procedura de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea a început neobișnuit de repede. Ei bine, cînd a început procesul de beatificare al Papei Ioan Paul al II-lea, părintele Dziwisz a prezentat Congregației pentru Cauza Sfinților (structura de la Vatican care examinează propunerile pentru beatificare și sanctificare) exact aceste caiete cu însemnări, care sînt cea mai bună dovadă a intensității și continuității vieții întru Cristos a celui ce s-a născut Karol Jozef Wojtyla și va dăinui cît lumea în inimile creștinilor sub numele Papa Ioan Paul al II-lea.
Însemnările acestea sînt, de fapt, crîmpeie de gînd pe care Episcopul Wojtyla și, mai apoi, Papa Ioan Paul al II-lea le nota pe parcursul orelor dedicate meditației și exercițiilor spirituale. Ele dovedesc nu doar faptul că acest om nu a avut preocupare mai importantă în viață decît credința în Cristos, ci și o disciplină și o concentrare extraordinară a gîndurilor și a rugăciunilor sale pe parcursul a cel puțin 4 decenii – perioada cuprinsă în însemnări. Nu găsim panseuri lungi, nu găsim texte ample, nu găsim tirade. Aici, avem urmele calde, primare, ale celor mai intime gînduri, avem, dacă vreți, germenele gîndirii sale teologice, pe care o regăsim în toată plenitudinea ei în cărțile Papei.
Imediat ce am avut cartea în mîini și am înțeles logica alcătuirii ei, am căutat febril însemnările Papei din jurul datelor vizitei sale istorice în România (7 – 9 mai 1999). Anul 1999 este, din păcate, poate cel mai sărac în însemnări, existînd doar cîteva file din luna februarie a acelui an. De altfel, frecvența însemnărilor scade pe măsură ce Suveranul Pontif îmbătrînea și puterea sa fizică se diminua. Scrisul, vedem bine din cele cîteva pagini facsimilate, devenise din ce în ce mai dificil pentru omul ajuns, în 1999, în pragul vîrstei de 80 de ani. Totuși, găsesc în însemnările sale in 1999 două nestemate. Prima, intitulată de el ”Sacramentul Împăcării” este așa: ”Vă rugăm pe voi, în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu (2 Cor). Assumendo le nostre parole confessionali nella sua grande Confessione (Adunînd cuvintele spovadei noastre în marea Lui Spovadă)”. Și, mai jos, ”Spre amurgul vieții vom fi judecați în temeiul iubirii. Tot ce ați făcut unui dintre frații mei, Mie Mi-ați făcut”. Las aceste două meditații așa, fără alte comentarii, pentru că splenodarea acestei cărți este tocmai asta: te face să mergi singur pe urmele gîndului acestui mare om, care parcă a lăsat în urmă indicii ale trăirii sale, de parcurs, ca într-un pelerinaj, pînă la capăt. Cuvintele sale răzlețe sînt îndemnuri și, totodată, asigurări că pe acest drum nu greșești. Este un drum pe care, chiar dacă îl faci singur, nu-l faci în singurătate. Gîndul e al tău, emoția e a ta, revelația nu se împarte cu nimeni – dar Papa este alături, mereu alături, ca pentru a-ți arăta că e drumul cel bun. Iar la capătul lui, acolo unde se află și el acum, este Dumnezeu cel viu și iubitor, Tatăl nostru.