Am petrecut o zi întreagă împreună, la Cetate, pe malul Dunării. Mircea Dinescu nu a stat nici o clipă. A taiat mezeluri pe un fund mare din lemn pentru niște americani de la Ford-Craiova, care veneau la o degustare. Ne-am urcat în BMW-ul lui X3 (alb) care „ascultă” numai Chopin și nu „știe” reguli de circulație, ca să-i întâmpinăm la cramă. Acolo și-a bibilit instalațiile. A vorbit și a degustat cu americanii, la întoarcere a cumpărat verdețuri și căpșuni. Înapoi la Cetate, îngrijorat de Dunărea care creștea, și-a băgat nasul în toate oalele din bucătărie. Tot timpul a făcut câte ceva. Am stat de vorbă și așa a trecut o zi fascinantă cu unul dintre cei mai mari scriitori români în viață.
Evz: Cum te-ai procopsit cu proprietatea asta? Mircea Dinescu: Eram la Craiova cu Ioan Groșan, căruia i-am lansat o carte. Acolo un medic ne-a invitat la ziua lui. Ne-a spus că taie un vițel și că are vin foarte bun. Ezitam până am auzit că asta se va întâmpla la Maglavit. Locul acela m-a excitat și am mers. Dimineața am zărit Portul Cetate. Erau niște ruine acolo. Am aflat că este de vânzare. Niște localnici doreau să cumpere ruinele alea pentru cărămizi. Dar cărămizile erau atat de bine puse una lângă alta și cu albuș de ou, ca să nu le ia apele, încât localnicii respectivi nu prea au insistat la licitație și am câștigat. Eu am plătit câteva mii de dolari. Ce am luat atunci era o mizerie, unde creștea unul porci. Am investit tot ce aveam aici. Încet, încet lucrurile s-au pus la punct și de 14 ani locuiesc aici și organizez tot felul de manifestări culturale și culinare. Am mai cumpărat și 50 de hectare de vie și utilajele aferente. A fost o investiție foarte mare și sunt dator la bănci, nu bogat cum mă crede lumea. În alte investiții ale mele, în agricultură, am dat faliment, dar în asta lucrurile merg bine. Fac produse de calitate, oamenii le apreciază și știu că îmi voi scoate banii repede.
„Mă întorc la poezie”
Mulți români te văd ca pe un scelerat, un nebun, bolnav cu capul. Eu te văd doar ca poet. Numai așa, în cei peste 40 de ani, de când ne cunoaștem. Când te potolești cu viile și cu gătitul? Poți să anunți prin „Evenimentul zilei” că mă întorc la poezie. În acest an îmi reeditez poeziile. Cei care nu le-au citit vor observa cine sunt cu adevărat. Vor vedea că eu scriu în dulcele stil clasic, cu rimă.
Probabil din acest motiv te-ai și remarcat și ai fost idolul unei generații... Nu cred că am fost chiar așa sus, mai erau și alții. Dar am luat aproape toate premiile posibile. Am trăit numai din scris. Am avut onoarea să fiu prieten cu mulți scriitori importanți...
Tocmai s-au împlinit 34 de ani de la moartea lui Marin Preda. Există vorbe că tu l-ai omorât. Am fost unul dintre apropiații marelui scriitor. Am să vă povestesc de ce și cum. Unul dintre protectorii mei a fost Fănuș Neagu. El m-a angajat în structurile Uniunii Scriitorilor. La Almanahul literar în fapt, dar ca portar la Uniune, pentru că doar acel post era liber în schemă. Fănuș m-a ajutat să fac și o armată mai ușoară. Avusesem tot felul de peripeții în tinerețe. Am vrut să fug din liceu și să mă fac miner. Dădusem la facultatea de teatru și picasem pentru că recitasem niște poezii scrise chiar de mine. Și o doamnă din comisie, o actriță în vârstă și atunci, care a murit de mult, m-a întrebat de cine sunt poeziile pe care le recit. Când i-am spus că eu le-am scris, m-a dat afară din examen spunându- mi că nici nu am intrat la IATC și mint. Așa m-am trezit în armată la un an și patru luni. Am avut noroc cu un sergent care scria poezii, cu medicul unității, poet și el, dar mai ales cu Fănuș Neagu, îngerul meu păzitor, o perioadă. Dar relația cu acest mare scriitor s-a stricat într- un moment. Eram cu Marin Preda la restaurantul scriitorilor. Fănuș a venit beat și nervos.
„Eu nu am fost când a murit Marin Preda”
Îi apăruse romanul „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Un apropiat al lui Marin Preda îi făcuse o cronică defavorabilă în revista „Luceafărul”. Fănuș a venit și l-a luat la bătaie pe Preda. Eu m-am pus între ei și i-am zis să stea cuminte că este om bătrân. „Nu da, nea Fănuș, că e om în vârstă!”, cred că am zis. De atunci am rămas foarte apropiat cu Preda. Așa, pentru cei care au spus despre mine tot felul de prostii, vreau să afirm că nu eu i-am dat de băut lui Preda, ci invers. El avea bani, eu eram un băiat sărac. De fapt, el nu era un bețiv. Consuma doar seara. Spunea că bea ca să nu mai scrie. Preda zicea că scrie cam 20 de pagini pe zi, iar ultimele nu prea ii ies bine. Din acest motiv bea seara, ca să nu mai scrie. Își punea două-trei sute de coniac franțuzesc sau whisky într- un pahar și bea dintr-o dată. Apoi încă și încă și se trotila. Eu stăteam cu paharul ăla ore întregi. Îl dumicam. Cu două zile înainte de moartea lui, noi ne-am întâlnit cu Octavian Cotescu. Acest mare actor ne-a invitat a doua zi la un spectacol al lui. A doua zi, Preda s-a răzgândit. Mi-a spus să mergem în vizită la un poet căruia îi tipărise o carte. Undeva la țară ar fi trebuit să mergem. Nu am mers. Eu nu am fost în ultima zi din viața lui Preda. Eu nu am existat atunci. Dar am aflat că a venit cu un taxi la Mogoșoaia. Era beat și nu se putea da jos din mașină. A fost ajutat și dus în cameră. A vrut să mănânce o omletă și i s-a adus. Mai târziu a coborât cu paltonul peste pijama și a mai băut votcă. A doua zi l-au găsit mort în pat. Din câte am aflat eu, toate anchetele nu au depistat nici o mână criminală. După moartea lui Preda, casa de la Mogoșoaia a fost desființată de partid. Pentru mine au început zile grele, foamete. Eram perceput ca un prieten al lui. Ani de zile nu mi s-a mai publicat nimic. Eram angajat cu o jumătate de normă la revista „România literară”.
Poate așa se explică interviul din „Libération”
Mulți au zis că a fost premeditat și că aveam niște garanții pentru a face un asemenea gest. Treburile stau cu totul altfel. Muream de foame și simțeam că nu am nici o șansă. Am aranjat cu o prietenă de la Paris să mă viziteze un ziarist de la „Libération”. A fost la mine. Am stat de vorbă. Vedeam pe geam că sunt supravegheat și i-am spus și lui. Am stabilitit să îmi pun eu întrebările și să răspund cam ce vorbisem noi. Urma să îi transmit textul prin ambasadorul Olandei. Așa s-a și întâmplat până la urmă. Dar, după ce am scris eu un text, un fel de pamflet despre nenorocirile din România, m-am gândit că el ar avea mai multă greutate dacă ar fi semnat de mai mulți intelectuali. După părerea mea nu aveau ce să ne facă. M-am întâlnit cu Andrei Pleșu, Liiceanu, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Mircea Iorgulescu și le-am propus să semneze acel pamflet al meu. Paler, care nu mai era redactor șef la „România liberă” dar era membru supleant în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, o funcție foarte mare atunci, a zis că îl cunoaște bine pe Nicolae Ceaușescu și acesta se va enerva rău și vom avea toți de suferit. El a mai spus despre câțiva dintre noi că avem copii de vârstă foarte mică și să ne mai gândim. Să redactăm altfel. Nimeni nu a ezitat să semneze, dar s-a amânat. Am stabilit că ne vom mai întâlni și o să facem o scrisoare mai iscusită. Eu nu am avut răbdare și i-am dat drumul celei pe care o scrisesem eu.
Despre familie
Ambasadorul Olandei m-a ajutat. Interviul a apărut, radiourile independente au vuit. Pentru mine au început chinurile. După cum se știe, am fost dat afară de peste tot, mi s-a stabilit domiciliu forțat și cine știe ce mi s-ar fi întâmplat dacă nu veneau evenimentele din decembrie 1989.
Familia ta este deosebit de discretă. Nu prea se știe nimic despre ea. Am doi copii care se apropie de 30 de ani. Fata a cochetat cu teatrul și acum se ocupă cu filozofia. Probabil va preda acolo la facultate. Băiatul meu a făcut vioara (chiar cu Ion Voicu la un moment dat) și a luat chiar premii internaționale. La un moment dat s-a lăsat de vioară și s-a apucat de alte instrumente. În prezent se ocupă cu muzica și veți auzi foarte curând de el. A concertat la Berlin și la Moscova, dar a organizat și concerte de manele în pușcăriile din România. Amândoi copiii mei sunt foarte simpatici. Soția mea este secretar literar la Teatrul Național din București.
Am o soră care a fost educatoare și acum se ocupă de restaurantul meu din București, deja celebrul „Lacrimi și sfinți”. Mai am un frate care a orbit tocmai când eu aveam domiciliul forțat și nu i-am putut procura medicamentele de care avea nevoie. Mama noastră a făcut eforturi, când boala lui se agravase, în timpul liceului și i-a citit toate manualele și așa a terminat și el liceul. Mama a murit înaintea tatei, puțin și de inimă rea. După ce l-am exclus pe Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor am devenit un subiect săptămânal la „România Mare”. Toate calomiile de acolo, cum că mama ar fi trăit cu Nicolae Ceaușescu și eu aș fi copilul lui…au marcat-o. Tata a murit cu puțini ani în urmă. În general, s-au scris multe baliverne despre mine. Nu le-am dat atenție, dar am văzut că multe au rămas în mintea opiniei publice. Cea mai gogonată mi s-a părut că mi-au căzut dinții de la băutură, și eu am, la aproape 64 de ani, toți dinții în gură.
(Continuarea interviului în ziarul de miercuri)