Au năvălit buluc în autobuz. Ăi mici, aproape o duzină, s-au repezit ocupând locurile din spate. Veneau, mititeii, de la școală, obosiți.
Ca la comandă, toți au scos mobilele apucându-se de butonat. Din discuțiile aprinse ale părinților și bunicilor ce-i însoțesc, postați ghem la mijloc, ca o grămadă organizată la rugby, am dedus că erau în clasa zero și că-n ziua aceea avuseseră „comper” la citire.
Tovarăș de drum, am reținut în treacăt: „Auzi, tu panaramă, zise o mamă ofuscată rău, un singur copil din clasă a luat „floricică” la cumper `ola. Cică mingie e din două silabe”.
Să fie mai convingătoare, o alta, după ce lăsă jos geanta de o tonă a copilului, începu să demonstreze pe degete: „Min-gi-e. Trei? Trei! De unde o fi scos deștepții ăia de la competență și performanță doar două?”. „Aaaa! Poate că zicea două mingii ca alea de tenes, de-ale Simonei Halep, replică o alta, vrând să-și dea importanță”.
Un bunic, ceva mai împăciuitor, interveni: „Nici noi n-am fost prea atenți. O fi fost vorba de mingii. Min-gii, silabisi bunicul, fluturând două degete în V, ca de la victorie. Două? Două!”.
Ridicând mai cu simț de răspundere rucsacul nepotului în spate, o altă bunică, puțin panicată, după ce se tot zgâise în ecranul telefonului, ceru să se facă liniște : „Măi, oameni buni, ce Doamne-iartă-mă, atâta tevatură pentru un cuvânt? Mai încet, că ne facem naibii de rușine, iote ce zice gugăl ăsta pe dex : minge, mingi. Hai, să n-o mai aburim atâta”. „Nu știu cum gândește gugălul ăla al matale, cucoană, sări cu vorba un părinte ce până atunci nu se amestecase în treabă, dar al meu zice clar, negru pe alb: mingie-mingii”.
- Hai, că mai avem trei stății și tot n-o rezolvăm, concluzionă doamna încălțată cu teneșii Simonei. Om vedea ce-o fi la „comperu” următor.