La Piața Mare, lumea venită din Chercea sau de pe Dorobanți se răspândește ca nucile căzute pe trotuar dintr-un sac rupt. Ajuns în stație, Marinică se lasă purtat de mulțime către hală.
Puțin mai încolo de Mateo, urcă treptele micii faleze, intrând la pâine unde are în custodie rafturile pentru ziare, asigurate cu plasă rabitz. Le ia sub brațul stâng, ca pe doi faguri, ușori ca fulgul. În celălalt braț, maldărul de ziare lăsat de cu zori de distribuitori. Coboară cu ele pe trotuar și din mers începe să-și atragă clienții:
- Da, domnu` meu!…
Meseria asta de vânzător de ziare i se potrivește. Un bătrânel, de mână cu nepoțeii gemeni trece prin fața lui. Marinică îl simte, întinde doar mâna cu ziarul preferat pregătit. La fel cum sunt și banii din mâna bătrânului:
- Da, domnu` meu!”. E șase și un sfert, gândește mașinal Marinică, gemenii merg la cămin, tocmai în Concordiei”.
Dimineața, în Piața Mare, Marinică ghicește cât e ora după figura cumpărătorilor de ziare. Piața e ca un burete ce absoarbe trecătorii. Fluxul uman care urcă spre centru se prelungește în valurile celor care merg la cumpărături sau la serviciu. Spectacolul acesta nu se sfârșește decât într-amurg. Odată cu seara lumea se retrage, lăsând piața pustie, vraiște. Piața e, în ultimă instanță, un loc de trecere dar și un vad comercial dintre cele mai bune.
- Da, domnu` meu!...
Prin fața tarabei lui Marinică, la fel ca prin fața unei case de marcaj, se scurge o parte a lumii brăilene, oameni obișnuiți pe care el, zi de zi, i-a cartotecat din priviri, și, de ce nu, și i-a atras. În anii de când staționează pe trotuar la taraba lui cu ziare a ridicat masca multor anonimi. Poziția sa strategică îl ajută mult în această muncă. Unii trecători, până atunci automate în mers i-au devenit prieteni, prin singurele lui vorbe, un fel de „Cumpărați de la băiatu`!”
- Da, domnu` meu!...
Și Marinică știe că s-a făcut șase și treizecișicinci fix, ora când omul cu mantou maron și cu basc din flanelă gri trece grăbit să prindă convenția spre Baldovinești, de la fără un sfert, din colț cu Ștefan cel Mare.
Un ziar cerut la șapte fără zece se asociază unei sticle cu lapte. I-o depune pe marginea tarabei un lăptar din Cazasu. Marinică se face că nici nu-l observă: printre mâinile întinse ale clienților mai grăbiți decât el îi strecoară un ziar și o bancnotă anume pregătită din buzunarul de la piept. „- Da, domnu` meu!”, vrând parcă să-i spună că tranzacția s-a încheiat și că ar face bine ca fiecare să-și vadă sănătos de-ale lui. La șapte fix sticla e înșfăcată de mâinile unui puști care pare atunci trezit din somn. Singur, singurel, Marinică are în îngrijire șase nepoți.
- Da, domnu` meu!...
E șapte și cinci și Marinică nu greșește când întinde ziarul către mâna în care se mai află și o lesă a unei distinse doamne. Indirect, se adresează cățelușului, poftim tupeu!, strigându-l pe nume: Talin!
La și zece apare minunea aceea blondă, la brațul tipului cu pălărie. O jumătate de an i-a luat s-o cunoască, azi puțin, mâine puțin. De-ar ști jandarmul ăsta că mâine la șase fix, printr-amurg, Marinică o așteaptă acasă să-i dea duduiei în cărți… Dar, cum viața nu dă cărțile pe față atât de repede, un „Da, domnu` meu!” și o vagă aluzie, imperceptibilă, nu dereglează mecanismul programat.
- Da, domnu` meu!…
E șapte și un sfert, ora la care își face apariția gardianul, mereu același, cu ochii pe el, doar-doar îl va putea prinde cu ceva în neregulă. Aiurea, Marinică îi cunoaște și buzunarele, drept dovadă că îi strecoară, pe lângă un sfânt „Da, domnu `meu!“ și o hârtie de un leu.
- Da, domnu` meu!... ăsta-s eu, și e vorba mea, nu a lui. Știe că e șapte și jumătate, că sunt grăbit în drum către redacția unde lucrez și că îl tachinez cu propria lui vorbă. Îmi întoarce îndrăzneala, punându-mi de fiecare dată întrebări ce-l privesc direct: de ce impozitul e mai mare la unele ziare, ce grosime are tabla de pe casă, dacă știu la ce farmacie se găsesc buline de somn, când se dă cale liberă tramvaiului de pe Dorobanți.
Îmi întinde ziarul, apucându-mă de mână:
- Eu nu mă prea descurc. Te rog, scrie-mi și mie adresa asta pe plic: „Ianculidis Gheorghios, Perth, Victoria Avenue, Nr 118, Australia”.
Tatăl lui s-a împământenit acolo cu mulți ani în urmă. Marinică zice că n-ar merge în Australia pentru nimic în lume: mai bine ca aici, pe malul Dunării nu e nicăieri!
- Da, Domnu` meu!