PETRICĂ. Nici nu l-am băgat în seamă. E, mi-am zis, un copilaș, acolo, sculat cu noaptea-n cap de-ai săi și pus „pachet” pe maxi-taxi, la neamuri. Se urcase din Șuțu, în cursa de cinci dimineața.
L-am așezat lângă mine pe banchetă. A adormit repede, somn de copil chinuit. La Movila am tras de el. Buimac, a coborât luându-și trăistuța pe umeri, făcând semn unei bătrâne care a tresărit a bucurie când l-a zărit.
L-am reîntâlnit peste câteva zile, în aceeași stație. Se-ntorcea acasă. Bunica îl condusese la maxi-taxi, dându-i sfaturile cuvenite. L-am așezat lângă mine, după ce mi-a dat binețe. Abia atunci am observat pe paltonașu-i curățel, în dreptul inimii, o șuviță neagră:
- Dar pe cine ați pierdut, Petrică?
- Pe tătăiuțu. Acum în vacanță vin în fiecare zi la Movila. O iau pe mămăița de mână și mergem împreună, la cimitir, să-l plângem pe tătăiuțu. Așa ni-i dat…