...Din sat, de pe o uliță lăturalnică, o căruță trasă de doi cai gătiți cu hârtie creponată colorată, plină ochi cu flăcăi de-ai locului, sparge liniștea dimineții. E sărbătoarea Drăgaicei, a Sânzienilor și azi, aici, pe malul Buzăului e sărbătoare mare.
Legenda spune că sânzienele sunt niște fete foarte frumoase care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Noi, diribiștii, îmbrăcați în haine civile de vară, le-am văzut pe sânzienele din sat, la amiază, cum se prindeau în horă, jos, pe prundul gârlei, la piciorul podului de la Mărăcineni, pe o scenă de scândură încropită de dulgherii noștri, acolo unde era instalat bâlciul. Fusesem rugați de directorul căminului cultural „să ne aducem și noi aportul” la desfășurarea acestei acțiuni. Ne-am conformat, pe de o parte, ridicând scena, iar, pe de altă parte, dându-ne în spectacol, ceva mai spre seară, cu
un recital al tarafului nostru.
Când, pe scenă își făcu apariția o sânziană, inima mea o și luă la trap. Sânziana începu să povestească cum că ele se prind în horă,
cântând și împărțind rodul holdelor femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Și apoi, începu să recite, invocând duios: „Du-te soare, vino, Lună, / Sânzienele îmbună, / Să le crească floarea-floare / Galbenă, mirositoare, / Fetele să le adune / Să le prindă în
cunune, / Babele să le rostească / Până-n toamnă să nuntească”.
Pe sânziana mea o chema Mălina, i-am aflat numele întrebând-o oficial atunci când am urcat și eu pe scenă, alături de ea, salutând sărbătoarea localnicilor. Deloc sfioasă, sânziana mea se uita încruntată la mine văzând că nu-mi mai dezlipesc
privirea de la ea. „Te spun eu la nenea” - mai apucă să-mi strecoare printre genele-i tremurânde a emoție, atunci când eu i-am și cerut să ne vedem seara, la spectacol. Au apărut flăcăii chiuind în căruțele gătite, ținând sfat să aleagă Drăgaica.
Obiceiul spune că trebuie să pui ochii, dintr-un grup de șapte fete, pe cea mai frumoasă, cea mai cuminte și cea mai bună din toate. N-a fost aleasă sânziana mea, ea având rolul de prezentatoare, stabilit de desfășurător, nici nu mă așteptam, ba
chiar i-am reproșat, ironic, că de frumoasă e cea mai frumoasă, dar de cuminte și bună urmează să mă conving.
După ce a ridicat praful în picioare, jucând de
mama-focului, Drăgaica, împodobită cu o cunună din spice de grâu, a pornit către căminul cultural însoțită de cele șapte fete îmbrăcate în alb. Noi am tăiat-o oblu către unitate, scurtând drumul prin poligonul „geodezilor” din marginea satului. Patrula de pază era de-a noastră, din unitatea de geniu operativ, băieții recunoscând-ne de la o poștă, fie zi, fie noapte. Spre seară ne-am
reîntors tot pe acest drum, flancați fiind de Frânghiuță, camaradul nostru patruped. Ne odihnisem, alergasem apoi până la albia Buzăului unde ne-am îmbăiat, ne-am îmbrăcat civil, în haine ușoare de vară și, cu taraful complet am pornit să cucerim scena Drăgaicei.
După plecarea lui Verner, chitaristul din Cluj, am plombat taraful cu doi camarazi care ziceau din
muzicuțe niște populare de săreau țintele din bocanci. Făcusem, între timp, rost de două tobe, de la o tabără de elevi din apropiere, în schimbul a două basculante de pietriș așternut pe aleile din incinta acesteia. Paveliu nu mai putea de bucurie,
făcea ce făcea, scotea tobele, le așeza strategic în spate pe o strapontină să-l vadă lumea, afișând un aer de muzician desăvârșit. Repertoriul era dictat de vocea lui Costel Stăniciu. Cu „Eu te-am iubit, Paraschivo” și cu „Dolănescu-n pușcărie”,
rupeam gura târgului.
Eu, tot cu ochii pe sânziană. Apăruse îmbrăcată într-o ie înflorată, cu fustă scurtuță, încălțată cu o pereche de săndăluțe ce se asortau cu șireturile-nojițe ce-i încolăceau gambele până aproape de genunchi. Am încercat să-i atrag atenția, dar
n-am reușit cu nici un chip. Abia când am invitat-o la dans, un tangou comandat de mine lui Paveliu care-mi înțelese din priviri mișcarea, am reușit să schimb două cuvinte cu ea. Tremura de parcă era pe masa de operație, înaintea anesteziei. N-am
apucat să deschid gura, că mă și trimise la plimbare: ”Voi, ăștia de la diribau, sunteți, cu toții, niște criminali, niște bețivi ordinari. Mi-a zis mie nenea că mulți intre voi ați violat fete în bandă. Nu vreau să am de-a face cu tine. Și, ți-am mai
spus, de nu mă lași în pace, o să te dau pe mâna lui nenea. Eu sunt elevă la liceu, nu mă înhăitez cu un golan ca tine”.
Am rămas alb, cu răspunsul în aer, pe prispa
minții. Adevărul, atât cât era adevăr, nu-l puteam ocoli. Ne împrietenisem la cataramă cu mulți băieți din sat, cărora, într-un exces de preamărire, le împuiam capul cu povești de-ale noastre de la diribau, acolo unde violurile în bandă, hoția,
barbutul, zarurile, șișul, asul și popa făceau casă bună cu pușcăria. Să fii diribist și să n-ai cazier, să nu fi trecut bariera de la poarta Porții Albe tuns zero, să nu fi băut spirt medicinal strecurat prin pâine, erai un nimeni. Ne lăudam cu faptele astea și le afișam așa cum își prindeau eroii medaliile în piepturi. Intrasem și eu în pielea lor, pe acompaniamentul arhicunoscutului proverb neaoș ”Când te bagi în troacă, te mănâncă porcii”, mă simțeam de-ai lor, mare și tare în postura de infractor periculos, de bețiv ordinar.
Poftim, caută tu acum să-ți convingi sânziana că eu eram un “tânăr model”! Brusc, Mălina se desprinse din brațele mele și o rupse la fugă, pierzându-se în noapte pe uliță, ca săgetată. N-apucai să scot un cuvânt. Am rămas mut, sărac,
dezgolit, înghețat, alb în gânduri, cu fața chinuită, arsă toată pe dinăuntru de o lacără pătimașă. Ce ți-e și cu sânzienele astea…
(Fragment din romanul „Dincolo de patul armei”)