N-am văzut încă reacţii la declaraţia lui Emil Boc potrivit căreia sumele acordate "revoluţionarilor" ar trebui stopate. Subvenţiile de acest fel "se justifică doar pentru urmaşii celor decedaţi şi ai celor grav răniţi", a afirmat premierul.
Sunt întru totul de acord cu această poziţie. Ştiu ce va urma: o nesfârşită perindare pe la televiziuni a ciomăgarilor de serviciu şi-a guriştilor din asociaţiile revoluţionare. Cu spume la gură, vor clama, explica, dezvălui, acuza, ameninţa, picheta, violenta, denunţa abuzul. Nu o spun pentru prima oară: e ruşinos să pretinzi avantaje de pe urma participării la un eveniment istoric. E ca şi cum spectatorii ar cere câştigătorilor unui campionat mondial să împartă gloria cu ei. Nu poţi, tu, care ai parte de bucuria victoriei, să sari din tribună în teren şi să te pui pe picior de egalitate cu cei care au depus cu adevărat eforturile. Adică poţi, dacă eşti neruşinat.
Plătim cu toţii, plătim îndesat, pentru decizia lui Ion Iliescu de a-şi crea o gardă pretoriană din miile de participanţi, reali sau frauduloşi, la evenimentele din decembrie 1989. Ei pretind c-au dărâmat comunismul, dar i-au moştenit metehnele. Statul comunist a oferit avantaje pe viaţă aşa-numiţilor "ilegalişti", statul post-comunist şi-a creat propria clientelă. A sosit, într-adevăr, momentul ca robinetele "revoluţiei" să fie închise. Ca timişorean, ştiu destul de bine ce a însemnat decembrie 1989 şi câţi profitori au apărut în urma învălmăşelii, confuziei şi manipulărilor din acele zile. N-am să reamintesc cazurile securiştilor şi ofiţerilor de armată care s-au strecurat pe liste, pentru că, totuşi, aceste cazuri revoltătoare sunt puţine. În schimb, nu pot să nu fiu indignat când oameni pe care evenimentele i-au prins la serviciu şi care n-au riscat nici cât negru sub unghie au avut nesimţirea să pretindă răsplăţi.
Am mai scris despre cazul unui paznic la o mică întreprindere timişoreană. Deşi ditamai zdrahonul, cu calificare de muncitor, a ştiut să se învârtă în aşa fel încât să ajungă portar la fabrică. În logica societăţii cleptocratice comuniste, paznicul avea un rol-cheie, deoarece de el depindea câte materiale pot fi furate. În schimbul unei sticle de tărie, puteai arunca peste gard, la ceasurile întunericului, tot ce se găsea într-o întreprindere socialistă, de la scânduri şi cuie, la bucăţi de metal, tablă şi folii de plastic. Când a început lupta cu "teroriştii", imediat după fuga lui Ceauşescu, la poarta fabricii au apărut reprezentanţii armatei. I-au atârnat la gât o puşcă din stocul gărzilor patriotice şi i-au spus să apere instituţia de "duşmanii revoluţiei." I-au legat şi o banderolă tricoloră de braţ, şi asta a fost tot.
Inutil să spun că "inamicul" a ignorat făbricuţa din cartierul mărginaş, unde paznicul şi amicii săi şi-au văzut liniştiţi de activităţile tradiţionale: paza la telefon şi beţiile de voie. Întâmplarea a făcut ca un reporter zelos să treacă prin împrejurimi şi i-a fotografiat în exerciţiul funcţiunii pe vajnicii "apărători ai libertăţii cucerite cu sânge". Fotografia a fost publicată în gazeta locală (fostul organ de presă al partidului). Înarmat cu dovada şi cu mărturiile scrise ale amicilor de beţie, omul a fost perceput printre cei mai îndrăzneţi opozanţi ai dictaturii. Astăzi, îşi rumegă pensia şi banii "de revoluţionar" şi nu conteneşte să spună ce rău o duce şi ce bine era pe vremea lui Ceauşescu.
Nu afirm că toţi revoluţionarii sunt de această teapă. Unii dintre ei n-au nici măcar astfel de "merite". Cunosc foarte bine felul în care, la începutul anilor ’90, s-au constituit organizaţiile revoluţionare şi nemernicia a tot felul de băgători de seamă şi gospodine care şi-au făcut dosare de participanţi activi la revoluţie. Înafara câtorva oraşe (Timişoara, Bucureşti, Arad, Sibiu), unde au existat confruntări între armată şi populaţia civilă, şi unde oamenii chiar s-au aflat în pericol, mă întreb care or fi meritele revoluţionare ale târguşoarelor adormite, şi atunci şi acum, din Moldova, Ardeal şi Muntenia, unde nomenklatura comunistă a trecut, pacifist şi caragialean, de partea noii puteri?
Fireşte că nu voi primi răspuns la această întrebare. Nu l-am primit nici în decembrie 1989, când alături de colegii de la revista "Orizont", sub gloanţe la propriu, scoteam în tipografie, începând cu 20 decembrie, prima revistă culturală "liberă", şi când întrebam disperaţi: "Ce face ţara? De ce nu se mişcă?" Voi primi, în schimb, obişnuita salvă de injurii, jigniri şi ameninţări. Treacă de la mine şi acest pahar! Oricum, niciunul dintre colegii mei nu s-a gândit vreo secundă c-ar putea profita de ceea ce a fost şansa vieţii noastre de a rupe cu frica şi de a risca pentru libertate. Că mult prea mulţi români nu mişcă un deget decât "dacă le iese ceva" e, din păcate, prea adevărat. A acţiona doar în virtutea onoarei şi a binelui public reprezintă un prilej de băşcăleală, grosolănie şi dispreţ.
Deşi lăudabil, demersul d-lui Boc se va împotmoli repede. Avantajele "îmbogăţiţilor de război" nu se reduc doar la sumele de bani. Mulţi dintre ei au primit spaţii comerciale, pământuri, terenuri, funcţii. Prin ce metode vor fi obligaţi să renunţe la ele? Tare mi-e teamă că, în final, ideea raţională a premierului se va transforma în contrarul ei. Dacă nu mă credeţi, amintiţi-vă cum a început reformarea pensiilor militarilor şi cum s-a încheiat ea. Căci în România orice schimbare în bine presupune o recădere violentă în rău.