Într-un eseu scris mai demult, dar pe care nu l-am publicat încă, consacrat lui Pamfil Șeicaru, scriam despre directorul de la Curentul, dar mai ales despre cel care semna zilnic în gazetă, sfidînd multele îndatoriri de Patron al Trustului, un comentariu al actualității: „Prin scrisul său zilnic, Pamfil Şeicaru a fost un fel de Istoric în mers, un Istoric al unei realităţi care n-a ajuns să se răcească prin trecerea timpului şi, mai ales, prin perspectiva dată de ştiinţa urmărilor.
Istoria despre care scrie Pamfil Șeicaru poate fi zisă și Istoria care se face sub ochii noștri. Şi istoricul de profesie se apleacă asupra faptelor, personajelor şi întîmplărilor de la un moment dat. El beneficiază însă faţă de analistul politic în genul Pamfil Şeicaru cîteva avantaje indiscutabile: 1) Are la îndemînă şi documentele care dau ştire de culisele unui eveniment. 2) Are la îndemînă punctele de vedere şi ale altora asupra evenimentului cu pricina. 3) Are la îndemînă informaţiile vitale despre ce s-a întîmplat după producerea evenimentului respectiv. Analistul politic sau, mai bine zis, scriitorul politic se trezeşte faţă-n faţă cu un eveniment neaşteptat. Să luăm drept exemplu, în cazul lui Pamfil Şeicaru, Lovitura de stat din 6- 8 iunie 1930, prin care cetăţeanul Caraman devine în doar cîteva zile Regele Carol al II-lea, deşi, pentru asta fusese obligat să încalce Legea. Istoricul de profesie are la îndemînă, întinse pe masa de lucru, toate datele necesare pentru a comenta, cît mai profesional, Lovitura de stat. Bietul jurnalist are la îndemînă doar nişte întîmplări în desfăşurare. Nu ştie ce s-a întîmplat în culise. Nu ştie ce va urma. Istoricul ştie din documente şi memorii că Prinţul a venit în ţară cu ştiinţa şi complicitatea lui Iuliu Maniu. Istoricul ştie, de asemenea, că o dată aşezat în fruntea ţării, Carol al II-lea va sta acolo un deceniu şi cîteva luni, va face praf şi pulbere sistemul politic interbelic, îşi va instaura propria-i dictatură în noapte de 10 spre 11 februarie 1938. Pamfil Şeicaru are în faţa sa doar nişte întîmplări năprasnice în derulare halucinantă. Cum să te apropii de ele, obligat de scrisul zilnic la gazetă, fără riscul de a fi contrazis a doua zi?!”
M-am referit la Pamfil Șeicaru cu atîta generozitate, cam stingheritoare într-un comentariu dedicat actualității, pentru a-i face pe cititori să înțeleagă cît de dificilă e misiunea analistului de azi de a desluși, dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se spune oficial, în cazul unui eveniment din prezent, adevăratele cauze și mai ales ce urmări va avea în viitor un asemenea eveniment. Bietul Pamfil Șeicaru, pus brusc față-n față cu Lovitura de stat prin care Carol al II-lea își înlătură fiul de la tron, se străduiește să vadă ce s-a întîmplat în culise de-adevăratelea, să aproximeze proporțiile evenimentului, să deslușească ce urmări va avea Restaurația în anii care vor urma.
De unde să știe el, jurnalistul lipsit de documentele de culise, de memorii, de relatările intrigilor din Palate, că principalul responsabil de Lovitura de stat era premierul Iuliu Maniu, cel care s-a crezut mai șmecher decît genialul șmecher Carol al II-lea?! De unde să știe jurnalistul Pamfil Șeicaru că noul Rege se întorsese în țară decis să pună partidele cu botul pe labe, să-i dea deoparte pe politicieni, inclusiv pe nefericitul Iuliu Maniu, pentru a-și ticlui un Guvern personal, mai întîi cel al lui Gheorghe Tătărescu, zis și premierul Se poate Maiestate! și, mai apoi, al lui Armand Călinescu, despre care Carol al II-lea, zicea, pe jumătate admirativ, pe jumătate invidios Chiorul acesta vede mai bine decît noi toți? Nu numai Pamfil Șeicaru, dar și orice alt comentator al actualității social-politice, dacă-și respectă cartea de vizită – radiografii reci, obiective ale realităților, nu luări de atitudine de tip propagandistic sau telenovelistic –, se poate considera istoricii din mers, iscoditori ai Istoriei care se face.
Și asemenea lui Pamfil Șeicarul, orice comentator care se respectă se confruntă cu enorma dificultate dată de nevoia de a lămuri opinia publică asupra unor întîmplări pe care el, bietul comentator, lipsit de documente, dar mai ales lipsit de perspectiva dată de Istorie istoricului profesionist, le poate cel mult ghici. Finele de an 2015 a pus pe comentatorul zilnic al actualității în fața unui moment aparținînd, prin toate datele sale, Istoriei din mers, Istoriei care se face: Pentru prima oară în postdecembrism, partidele politice s-au dat deoparte, renunțînd la eterna lor voință de putere, pentru a lăsa loc unui Guvern personal al Președintelui și prin asta dîndu-i lui Klaus Iohannis o putere pe care n-a avut-o nici un președinte din decembrie 1989 pînă acum.
Această suspendare a luptei politice în favoarea unui Guvern personal al președintelui a fost și este justificată prin Tragedia de la Colectiv. Incendiul de la Colectiv se găsește invocat drept cauză istorică a punerii partidelor între paranteze în discursurile lui Klaus Iohannis și ale lui Dacian Cioloș, dar și în campania mediatică de tip bolșevic angajată de presa de casă a noului Regim, pînă nu demult presă de casă a Fostului Regim. Pe 16 noiembrie 2015, în mesajul prezentat în Parlament la un an de la preluarea mandatului, Klaus Iohannis se referă la Tragedia de la Colectiv ca la un punct de cotitură în Istoria României, așa cum a fost Lovitura de stat de la 23 august 1944 pentru comuniști sau Lovitura de stat din 22 decembrie 1989 pentru FSN-iștii lui Ion Iliescu: ”Cea mai tragică lecţie a anului 2015 se numeşte "Colectiv". Evenimentul care a îndurerat o naţiune întreagă a scos la iveală probleme ale multor sisteme, unele perpetuate de ani de zile, în faţa cărora cu toţii, autorităţi, cetăţeni, într-un moment sau altul, am ridicat din umeri a neputinţă şi pe care am ajuns să le tolerăm. Sunt lucruri pe care nu avem dreptul moral să le dăm uitării şi concluzii care trebuie să ne determine să acţionăm şi să fim responsabili.
Cea mai dură concluzie este aceea că pur şi simplu, corupţia ucide, că se pot pierde vieţi nevinovate dacă nu respectăm legi şi reguli şi dacă noi, cu toţii, ca societate, închidem ochii la încălcarea lor. O a doua lecţie a anului 2015 este legea schimbării. Nu vorbim despre o nevoie de moment, limitată la o înlocuire de guvern sau de putere politică, ci de o schimbare profundă a politicului, de o înnoire care să fie pe măsura aşteptărilor şi realităţilor din societate. Între politic şi societate, între clasa politică şi cetăţeni nu are voie să existe o prăpastie. Tocmai de aceea, marea miză a anului 2016 este reconstrucţia încrederii în politică şi în capacitatea sa de a da societăţii direcţia dorită.”
Dacian Cioloș, în discursul din Parlament din 17 noiembrie 2015, înaintea votului de investitură, merge mai departe cu legendarizarea Incendiului, prezentîndu-l fățiș, fără nici o ezitare, drept principală Cauză a formării Guvernului așa-zis de tehnocrați: „Acest guvern apare într-un context social şi politic excepţional. Mi-e greu să încep acest cuvînt de deschidere fără să aduc tribut victimelor şi familiilor victimelor tragediei de la Clubul «Colectiv». Gândurile noastre rămîn alături de ele. România pe care vrem să o sădim este România lor. Tragedii precum cea de la «Colectiv» nu trebuie să se mai întîmple vreodată. Este datoria morală pe care trebuie să ne-o asumăm cu toţii, de aceea împreună trebuie să înlăturăm cauzele acestei tragedii, mai ales corupţia. Este un moment critic. Încrederea în mediul politic, în autorităţile statului pare slăbită. Oamenii aşteaptă acum, mai mult decît oricînd în ultimii 25 de ani, o schimbare a felului de a administra interesul public. Preşedintele României şi dumneavoastră, partidele politice, aţi înţeles acest moment critic şi de aici a izvorît mandatul acestui guvern. Programul propus de acest guvern trebuie să răspundă acestei realităţi.” Desigur, în retorica noului Regim, Incendiului i se asociază protestele de stradă, nici azi asumate de cineva, prezentate în mod misterios, drept spontane, declașate de Tragedia de la Colectiv.
Cum însă, în aceeași retorică, tinerii n-ar fi ieșit în Stradă dacă n-ar fi fost Tragedia de la Colectiv, Incendiul rămîne mai departe prezentat drept principala Cauză a momentului unic în postdecembrist care e punerea partidelor politice între paranteze. Din acest punct de vedere, strădania de a afla ce s-a întîmplat de-adevărătelea la Clubul Colectiv depășește cu mult cadrul unei simple curiozități, ba chiar și al anchetei penale. Încercarea de a bloca orice discuție publică despre Incendiul de la Colectiv sub motivele că sînt în curs anchete penale sau că familiile victimelor au nevoie de liniște ține dacă nu de ticăloșie, atunci de prostie. Despre Incendiu au circulat chiar imediat după declanșare și alte puncte de vedere decît cel oficial, impus de Klaus Iohannis sub solganul Corupția care ucide.
Aceste puncte de vedere sînt un loc comun al discuțiilor pe la colțuri, după un obicei din comunism, revenit în putere în România acestor zile, dominată de abuzurile Poliției politice prezidențiale. Ici-colo răzbat în presă întrebări, nedumeriri stîrnite de versiunea oficială și amplificate de refuzul inexplicabil al Autorităților în frunte cu președinția de a răspunde acestor întrebări și nedumeriri și altfel decît a pune rîndașii din presă să-i ciomăgească contra cost pe cei care nu s-au lăsat convinși de verisiunea oficială. Această incalificabilă atitudine a autorităților face practic imposibilă misiunea jurnalistului de a scrie despre Istoria care se face sub ochii noștri, de a desluși pentru opinia publică sensul unor evenimente precum Incediul de la Colectiv, prezentat de Autorități ca un fel de 23 august 1944 al Regimului Klaus Iohannis. Asta nu înseamnă că jurnalistul să nu încerce, asemenea lui Pamfil Șeicaru față de Lovitura de stat carlistă, a desluși pentru opinia publică de la noi ce se ascunde dincolo de versiunile oficiale ale evenimentului. Și ca și-n cazul lui Pamfil Șeicaru, chiar cu riscul de a greși, risc fatal cînd e vorba de a scrie despre Istoria care se face sub ochii noștri.