Summitul G20 a venit să sublinieze nivelul profund de divergenţe între diferitele părţi implicate în Siria şi modul de abordare a unei viitoare păci.
Două schimbări majore au alterat perspectiva unei soluţii care să genereze şi negocerile de pace: mai întâi, divergenţa profundă ruso-americană, după ce un număr de angajamente ale Rusiei anterioare au fost abandonate la întâlnirea bilaterală din China. Retragerea Rusiei de pe anumite poziţii de concesie, în momentul în care flutura steagul încheierii cu succes a negocierilor, s-a dovedit a fi o banală formă de joc de imagine, reuniunea încheindu-se cu un blocaj pe toată linia la principalele teme sensibile. A doua e reacţia nervoasă a Iranului la intervenţia turcă fără „acordul” autorităţilor alawite siriene. Practic, temele sunt multiple şi extrem de complexe, după mai bine de 5 ani de război civil, după lupta împotriva Statului Islamic – devenită totodată obiectiv şi pretext – după utilizarea extensivă a forţelor Peshmerga kurde pe teren şi a agendei ascunse a PYD în Nordul Siriei-Sudul Frontierei cu Turcia - şi după intervenţia turcă pentru eliberarea frontierei de ISIS şi PKKPYD, cel de-al doilea eveniment major.
În fapt, în Siria, fiecare grup are propriii săi aparţinători şi finanţatori şi propriile interese, marcând maxima complicaţie posibilă. Iranul are relevanţa controlului via guvernul irakian proiranian şi alawiţii sirieni, inclusiv Hezbollahul libanez până la Mediterană, singura problemă a unui asemenea continuum fiind zona sunită controlată de Stat Islamic şi Armata Siriană Liberă. Arabia Saudită, Qatarul şi Turcia au relevanţa protejării zonei sunite, minoritare în Irak şi majoritare în Siria, sub dominaţia alawită, şi nevoia menţinerii coridorului sunit între Turcia şi Iordania spre ţările Golfului. Rusia are interesul menţinerii lui Bashar al Assad pentru garanţiile militare extinse în Estul Mediteranei, capabilităţi instalate pe termen lung şi cu relevanţă strategică, pe care o guvernare a majoritarilor suniţi de opoziţie nu o asigura. Bashar al Assad poate fi abandonat contra acestor garanţii alawite. De aceea Rusia, pretinzând că luptă cu Statul Islamic, atacă în fapt opoziţia sunită, pentru a menţine conducerea alawită şi a asigura mai mult teritoriu decât treimea controlată azi de Al Assad. Avantajul e şi „acordul formal al Siriei” pentru intervenţie, acord pe care celelalte forţe internaţionale nu îl au. Opoziţia sunită doreşte să-şi preia controlul asupra resurselor şi a conducerii statului sirian fără Bashar al Assad şi fără dominaţia minorităţii alawite (sectă şiită) pro-iraniene. În lupta ei, nu se uită prea atent cine-i în jur, cât timp luptă cu inamicul şi cu organizaţia Stat Islamic. Aici au apărut şi fostul Front Al Nusra, asociat şi disociat ulterior de Al Qaeda, dar şi alte grupări considerate de Rusia teroriste, tocmai pentru a ataca opoziţia siriană. Şi Turcia, care vrea control la frontiere, şi a propus din nou la G20 ideea fâşiei de securitate şi a zonei de excludere aeriană în zona frontierei, unde să poată fi amplasaţi şi refugiaţii aflaţi pe teritoriul său.
Miezul disputei fundamentale ruso-americane are două componente: evitarea acordării Rusiei recunoaşterii pentru câştiguri obţinute cu arma în mână, respectiv a bazelor din Siria acordate de un Bashar al Assad în prăbuşire, într-o Sirie în colaps, şi nerecunoaşterea câştigurilor teritoriale pe teren cu sprijinul Rusiei, respectiv a unei preeminenţe alawite în viitorul stat. Alternativa Rusiei este un stat alawit la Mediterană, temă unde se confruntă atât cu Iranul – care pierde contiguitatea zonei şiite aflate sub control – şi a Turciei - pentru care deschiderea Cutiei Pandorei, a redesenărilor teritoriale, reprezintă o ameninţare existenţială pe tărâmului viitorului stat kurd la frontierele sale.
În plus, Rusia utilizează o capcană cu dublu tăiş, cea a solicitării separării teroriştilor de luptătorii anti-Bashar al Assad. Rusia ştie că SUA nu pot face o asemenea segregare, şi utilizează această motivaţie pentru a bombarda opoziţia susţinută de americani şi de turci împotriva lui Al Assad. Această pretenţie e exagerată, mai ales că Rusia însăşi descoperă noi organizaţii declarate teroriste pe loc, deci şi această întreprindere, dacă ar fi începută, ar reprezenta un atu pentru Moscova. De aceea în continuare, în Siria armele şi cuceririle teritoriale vorbesc.