Scale diferite
Elena Georgescu Există, în piesa „Un tramvai numit dorinţă”, personajul Blanche. Acuzată de faptul că minte în privinţa vârstei, ea dă un răspuns minunat: „Eu nu spun adevărul, spun ceea ce ar trebui să fie adevărat”.
Fugim de bătrâneţe prin orice mijloace, inclusiv cele care ţin de domeniul aparenţelor, din mai multe motive. Unul ar fi că dorim să rămânem cât mai mult timp activi, importanţi, deci vii din punct de vedere social. De câte ori nu aţi auzit fraza: „Tataie, te caută moartea pe-acasă şi tu stai pe-aici”?. Denumiţi în alte părţi „senior citizens”, în România, bătrânii sunt consideraţi şi trataţi ca nişte oameni inutili, ca şi cum singurul lucru pe care l-ar putea face bine ar fi să moară.
Motivul principal ţine însă, bineînţeles, de vanitate. Pentru marea majoritatea a oamenilor, a părea tânăr este un important factor motivaţional. Când te vezi frumos în oglindă, ştii că la fel te vei reflecta şi în ochii celorlalţi. Dacă astfel îţi îmbunătăţeşti moralul, respectul de sine şi pofta de viaţă, care e problema? În fond, ce e vârsta? Doar un numeral. Efectele trecerii timpului asupra oamenilor sunt însă, în anumite limite, diferite. Să luăm însă un om care nu numai că arată mai tânăr decât vârsta înscrisă în buletin, dar se şi simte astfel, şi nu doar emoţional, ci şi organic. Ce reprezintă aici numeralul: adevărul sau iluzia? Eu cred că, în astfel de cazuri, micşorarea verbală a vârstei nu e o minciună, ci mai degrabă reflectă o necesară recalibrare a scalei.
Bătrâneţe fără tinereţe Adrian Georgescu
Atributul cel mai caracteristic tinereţii nu este nici pielea întinsă, nici părul des, lipsit de fire albe, nici abdomenul plat. E lipsa totală a fricii în faţa timpului. Or, când începi să te lupţi cu timpul pe viaţă şi pe moarte, deja eşti înfrânt. Oamenii relaxaţi par tineri tocmai pentru că nu vor cu tot dinadinsul să pară tineri.
Sunt de acord cu soţia mea: vârsta e doar un numeral. Are însă vreun rost să te lupţi cu o cifră? În acest război, ai un singur adversar: tu. Problema cu ascunderea vârstei, indiferent de metodă, e că, în general, dă dependenţă. Ai făcut un lifting facial, mereu vei descoperi câte o zonă perfectibilă. Dacă aţi observat, „veşnic tinerii” nu prea fac sport pentru a se simţi bine, ci îşi mortifică trupul prin exerciţii dure sau diete severe, sacrificându-şi o mare parte din viaţă pentru o felie în plus de bătrâneţe. În acest cult nu este celebrat vreun zeu, ci însuşi templul în care are loc ceremonia. Când eşti întrebat, în copilărie, ce vârstă ai, răspunzi „şase ani jumate”, nu „şase”, dar nu trece mult şi spui „patru’j’nouă” în loc de „merg pe cincizeci”. Evident, urmează depresia schimbării prefixului şi ţi-ai dori să rămâi tentant ca o marfă cu eticheta de 49,99 lei, eventual şi cu reduceri ulterioare. La 60 de ani deja vei număra invers, ca la Cape Canaveral, iar la un moment dat vei fi într-o formă de invidiat, aşezat într-una de neinvidiat, coşciugul. Şi măcar de i-ai putea auzi spunând: „Vai, dar ce tânăr pare!”.