În trenul Ghent-Bruxelles am nimerit faţă-n faţă cu o doamnă suficient de în vîrstă pentru a-mi cere mie, nici eu tînăr, s-o ajut să-şi dea jos geamantanul din plasa de deasupra.
Spre deosebire de flamanzii întîlniţi pînă atunci vorbea franceza. – Sînt dintr-o comunitate francofonă de pe Coasta belgiană, mi-a răspuns ea întrebării cum de vorbeşte franceza.
Dintr-una într-alta s-a ajuns la întrebarea De unde sînteţi? Inevitabilă între o gazdă şi un străin. – Din România?! s-a dat ea încîntată. Frumoasă ţară!
Am zîmbit. Recunoscusem străvechiul clieşu de politeţe la care apelează gazda cînd dă nas în nas cu unul venit dintr-altă țară. Frumoasă ţară!
Ca şi femeile pentru bărbaţii lor, toate ţările sînt frumoase pentru locuitorii lor. De vreun deceniu şi ceva, mi-am făcut o regulă de viaţă ca duminica după-amiaza să fac o plimbare prin Bucureşti. Pe vremuri, cînd mai tînăr fiind şi n-aveam, ca acum, locuinţa în centru, îmi făcusem un obicei pe care-l recomand cu căldură tinerilor de azi. Mă suiam în tramvai din capătul Oraşului, unde şedeam (în Pantelimon mai întîi şi-n Şoseaua Alexandriei, mai apoi) şi, la un moment dat, fără nimic programat îmi spuneam: Cobor la staţia asta! Coboram şi o luam pe străzi la întîmplare. Descopeream astfel un Bucureşti necunoscut. Ca şi cum aş fi fost într-un oraş din străinătate.
Acum, bătrîn şi mic burghez fiind, mă mulţumesc cu raita prin Centru. E şi asta o formulă de a ieşi în realități, cum zic eu oricărei coborîri din turnul de fildeş.
De cum m-am întors din Flandra, în prima duminică am ieşit prin Centru sub semnul unui Program. Din cîte se ştie, România era denumită de cei care voiau s-o gîdile cu verbul pe la subsiori Belgia Orientului, iar Bucureştiului i se zicea Micul Paris.
La Parisul-Paris fusesem de mai multe ori. Acum tocmai mă întorsesem din Belgia-Belgie. – Hai să văd – mi-am zis, cum arată Micul Paris din Belgia Orientului.
Am ales drept traseu Calea Victoriei, de la Nicolae Iorga pînă la Piaţa Revoluţiei şi apoi Bulevardul Magheru prin Piaţa Romană pînă înapoi în Nicolae Iorga.
Dacă ar fi să raportăm Micul Paris la Parisul-Paris, Calea Victoriei ar fi un Champs-Élysées, iar Bulevardul Magheru, un Bulevardul Haussman. Hai pe Champs-Élysées şi pe Haussmann de Bucureşti!
Cum treci de Parcul Nicolae Iorga şi de Biserică, pe stînga peste drum de Biblioteca Academiei se întinde un gard de tablă ruginită, mai degrabă o improvizaţie de gard. E aici, pe Avenue des Champs-Élysées de Bucureşti de vreo cinci ani. Dincolo de el e un maidan cu buruieni şi gunoaie. Au fost pe vremuri aici nişte clădiri. Au fost dărîmate în vederea construirii altor clădiri. Dărîmate au rămas.
Vine imediat, la Intersecţia cu Bulevardul Dacia, o clădire despre care o plăcuţă spune în trei limbi că e monument istoric, Casa Cesianu, fostă Legaţie Germană. A fost clădirea Legaţiei germane la Bucureşti pînă în anii comunismului, a devenit Clădirea Teatrului Constantin Tănase, iar din 1989, Casino Victoria. În 2006, a fost dobîndită de Ambasada Germaniei la Bucureşti. Din 2012, de patru ani adică, pe Avenue des Champs-Élysées din Bucureşti, în plin Centru, e o clădire cu o uşă de tablă ruginită şi treptele scării mîncate de ploi.
După intersecţie, vine o altă clădire monument istoric, potrivit tabliței: Casa Monopolurilor Statului. În 1999 s-au început lucrări de reabilitare. Din 2006 lucrările au fost abandonate. În vederea lucrărilor, peste faţada dinspre Calea Victoriei a fost aşternută o pînză. Aşa a rămas de nouă ani! Plăcile de marmură dintre trotuar şi perete sînt sparte. În ochiurile de pămînt zac gunoaie.
Avenue des Champs-Élysées , ca orice Stradă Mare din Occident, ca şi Corso de la Roma, e mărginită de magazine, cafenele, restaurante, buticuri cu suvenire şi alte fleacuri. De la Casa Monopolurilor pînă la Piaţa Ateneului, pe stînga, se desfăşoară o varietate halucinantă de clădiri: Două frizerii, o sală de expoziţii, complexul de restaurante care a devenit sediul GDS, magazine în care nu intră nimeni. Şocante sînt clădirile goale de mult timp, din care au plecat chiriaşii şi au rămas acum cu geamurile acoperite de hîrtie.
Pe stînga a fost pînă acum doi ani o librărie. Chiria prea mare a făcut ca librăria să se mute undeva la periferie. Vitrina fostei librării e spartă într-un loc, de parcă cineva ar fi aruncat în geam cu un bolovan. Spărtura e acoperită cu un carton lipit cu scoci.
De la Casa Monopolurilor pînă la Ateneu, multe magazine au plecat cu mult timp în urmă lăsînd în locurile lor geamuri acoperite cu hîrtie, încăperi goale şi eternul De închiriat.
Trecerile de la fostul magazin la viitorul sunt descumpănitoare. Cum te duci spre piața Amzei, un anunț te informează că în spațiul acum gol, cu ferestre acoperite cu hîrtie, urmează să se deschidă un magazin de obiecte de baie. Anterior a fost un magazin de haine.
Pînă la Ateneu dai pe stînga de o altă clădire momentul istoric: Casa Casa ALGIU-TOMA Stelian Aici e sediul GDS. Te-ai aştepta ca dinspre clădire să vină miros de idei încinse de atîta confruntare. Vine miros de ceapă prăjită! Clădirea, curtea s-au transformat într-un complex de restaurante. Şi cum sîntem în România, restaurantele gătesc cu ceapă!
Despre Magheru, Bulevardul Hossmann al Micului Paris n-are rost să mai vorbesc. Pe dreapta vezi la un moment dat faţada afumată de decenii a fostului Ciclop. Dedesubt, încăperile goale rămase după mutarea librăriei Sadoveanu, dat fiind că edificiul a fost retrocedat și nu s-a mutat nimeni pînă acum.
Pe stînga, clădirea fostului Hotel Lido, retrocedată şi ea, e în renovare de vreo cinci ani. Pînă în apropierea Pieţei Romane, pe stînga au fost amenajate bănci. Pe bănci dorm oameni fără căpătîi. La un moment dat, dacă nu vrei să te uzi leoarcă, trebuie să ocoleşti un dispozitiv care emite o pînză de apă, rămas în funcţiune de pe vremea caniculei.
În parcarea din faţa Mega Image tuciurii fac semne maşinilor să vină într-un anume loc. În schimbul a cinci lei. Peste drum, lîngă firma Teatrul Nottara stă bine mersi firma Sexy Shop. Sexy Shop în plin centru unui Mare Oraş! Dracu a mai văzut asta!
Ca şi la Calea Victoriei, puzderie de firme, de panouri publicitare. Diversitatea halucinantă a locaţiilor trimite la Micul Istambul decît la Micul Paris. Lîngă firma Ministerul Economiei Departamentul Politici industriale stă firma Masaj erotic.
O ştire din ultimele zile ne-a anunţat că Turcia a construit în doar trei ani de zile un nou pod peste Bosfor: Yavuz Sultan Selim. Un exemplu de măreţie constructoare. Unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din lume, are 1,4 km lungime, 59 km lăţime, câte patru benzi pentru fiecare sens de circulaţie, două căi ferate.
Fosta clădire a Casei Monopolurilor stă cu lucrările abandonate de 9 ani. În toţi aceşti 9 ani nu s-a întrebat nimeni de ce s-au abandonat lucrările. Au trecut prin Bucureştiul ăsta miniştri, politicieni, primari, lideri de opinie. Toţi au dat şi dau nas în nas cu lucrurile de mîntuială consemnate mai sus. Nu s-a întrebat nimeni de ce clădirea Legaţiei germane e o ruină, de ce sînt atîtea clădiri goale pe Calea Victoriei, de ce e Lido în renovare de cinci ani, de ce e afumată faţada fostului Ciclop de parcă ar fi din Valea Jiului şi nu din Bucureşti?
Împlinesc anul acesta 68 de ani. Nu cred să mai apuc vreo construcţie în genul Podului de peste Bosfor. Nu cred să mai apuc nici măcar să văd clădirea Legaţiei renovată şi clădirea Monopolurilor de stat fără hidoasa pînză. Nu cred să mai apuc o Calea Victoriei plină de viaţă, de bogăţie de cafenele, de magazine populate în locul încăperilor goale. Nu cred că voi apuca un Centru fără sexy shopuri, fără faţade jegoase, fără maidane ascunse de garduri de tablă.
Am pierdut un an cu experimentul tembel numit Guvernul de tehnocraţi. Am pierdut doi ani cu un preşedinte pe post de Raţă Mecanică. Vor veni alegerile din decembrie 2016. Vom mai pierde patru ani cu o nouă experienţă pe sufletul viu al poporului român. Nu se va construi nimic, nici măcar un podeț. Lucrărilor existente, începute cu ani în urmă și abandonate, li se vor adăuga alte și alte lucrări, începute și condamnate așa să rămînă.
O știre publicată miercuri, 31 august 2016, anunța că lucrările de renovare ale Muzeului Național de Istorie se vor încheia, dacă vor fi reluate în 2017, peste cinci ani. Știți cînd au început lucrările la Muzeul Național de Istorie? În 2002! Poate să-mi spună cineva de ce nu ducem noi nimic pînă la capăt? Suntem blestemați să trăim în țara lucrului niciodată făcut?