Diletanții sînt un simptom al unei societăți evoluate, civilizate, în care cele ale spiritului sînt prizate de mase largi de oameni, care au la dispoziție și timpul și mijloacele să se investească pe sine în plăcerea de a observa și participa la cultură. Diletantismul este un mod foarte plăcut de viață care nu face nici cetății și nici culturii vreun rău. Nu în ultimul rînd, diletanții sînt exact motorul care mișcă viața culturală a cetății. Fără ei, creatorii de cultură nu ar avea public, iar ignoranții nu ar avea libertatea de a fi ignoranți.
Contrar prejudecății, prima trăsătură a diletantului este aceea că știe. Cultivînd cultura cu pasiune, nu are cum să nu fie un cunoscător. Diferența între diletant și ”maestru” este aceea că cel dintîi știe mai puțin decît cel din urmă. Aici, cred, intervine eroarea de judecată publică românească: oamenii cred, incorect, că diletant e acela care nu știe nimic. Diletantul știe – de aceea poate aprecia, de aceea poate înțelege, de aceea se poate, chiar, juca încerînd să facă. Diletantul, însă, nu știe atît de mult încît să facă ceva comparabil cu ”maestrul”. Este, dacă vreți, diferența dintre un articol de presă bine scris despre, să zicem, Eminescu și un doctorat despre Eminescu. Un diletant în ale poeziei va putea scrie un articol excelent despre Eminescu, dar nu va putea scrie un doctorat acceptabil despre Eminescu – acest lucru îl poate face doar un ”maestru”. Ei bine, și aici intervine situația cu adevărat interesantă, este foarte posibil ca un maestru să nu poată să scrie un articol la fel de bun despre Eminescu precum diletantul. Teoretic, unui maestru îi este posibil regresul de o clipă pînă la starea de diletant; diletantului, însă, îi este imposibil saltul la nivelul de ”maestru”. Firește, diletanul poate să o apuce, sîrguincios, pe drumul lung spre spațiul ”maeștrilor”, saltul de o clipă, însă, nu-i este posibil. Practic, putem vedea mii de cazuri în care un maestru poate redeveni diletant, dar nici unul în care diletantul să devină, rapid, ”maestru”. Avem, însă, și multe cazuri în care ”maestrul” nu mai poate fi diletant. Este momentul în care, pe propriul teren, diletanul poate fi mai interesant, mai informativ, mai folositor cetății decît ”maestrul”.
Nu de puține ori, auzim artiști ori oameni de cultură cu adevărat inteligenți spunînd că nu vor să-și piardă calitățile de diletant în domeniul în care sînt maeștri. Poate că sună ca un paradox, dar nu e deloc așa. Să ne gîndim la acel sfat știut de toată lumea care spune adultului să nu piardă copilul din el. Cam așa e și aici. Ideal pentru un ”maestru” este să nu piardă niciodată diletantul din el. Căci diletantismul înseamnă pasiune genuină, curiozitate pură, reacție naturală, spontaneitate – toate acestea, extrem de necesare marii performanțe pe care o tatonează toată viața lui un ”maestru”, se pierd prin profesionalizare, se diluează în procesul lung și erodant care este drumul spre măiestrie.
E foarte adevărat, că fenomenul diletantului care nu-și cunoaște limitele are o oarecare amploare. La noi,adeseori, chiar în forma agresivă și toxică a imposturii. Este, însă, de spus că un diletant care încearcă să se dea ”maestru” încetează să mai fie diletant pentru că dispare elementul central al profilului său: practicarea culturii din pură plăcere. Practicarea culturii pentru a trăi din asta, pentru a obține grade, funcții, recunoașteri mai mult sau mai puțin formale iese din diletantism. Plăcerea personală, pură și simplă – asta urmărește diletantul, fără a încerca în vreun fel să acceadă pe scara de valori a culturii. Că un diletant împărtășește celorlalți oameni bucuria descoperirilor sale și curiozitatea lui nesecată, e foarte bine. Este, chiar, un mare serviciu pe care îl poate aduce spațiului public.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.