O scenă teribilă din România anului 2018. Comuna Maia – în trecut Maia Catargiu, județul Ialomița. La margine de Bărăgan, sub un cort militar, 30 de oameni îmbrăcați la patru ace discută despre istoria neamului.
Netulburați de zgomotul găinilor și a altor orătănii din apropriere, unii dintre cei mai mari istorici ai României dezbat momentele cruciale ale unui neam. Ce s-a întîmplat în Primul Război Mondial? Unde-am greșit? Trebuia sau nu să treacă Antonescu Nistru? Ce face cu Basarabia, cu românii din jurul granițelor?…
Da, cam asta este condiția oamenilor care vor să discute despre istorie. De 13 ani, inimosul comandor dr. Jipa Rotaru organizează anual în comuna Maia, unde s-a retras la pensie, o Sesiune de comunicări științifice care se finalizează printr-un volum de studii. Anual, comandorul aleargă după sponsori.
Unul pune cafeaua, alții apa minerală, localnicii din comună cazează câte unul sau doi din domnii veniți de la București, Chișinău, Iași sau mai știu eu de unde. Anul acesta, în organizare s-a implicat un alt inimos Ion Măldărescu, șeful revistei Art-Emis.
La început a părut ceva insolit, iar pe aici au trecut regretații Gheorghe Buzatu și Florin Constantiniu. Pentru savanții obișnuiți cu sălile liniștite și apăsător de tăcute ale bibliotecilor și arhivelor, întoarcerea în mediul rural era o provocare, o bucurie. Anul acesta, în schimb, a fost un pic trist. Se simțea ceva apăsător în aer. Deja nu mai părea ceva excentric, ci un exil. Statul, autorităritățile satului nu fac aproape nimic pentru Centenarul unei Națiuni. Iar acum la Maia se simțea frustarea. Pribegia. Exilul. Aproape prigoana. Mai era un pic și păream niște oameni aflați în clandestinitate. Niște complotiști!
Numele participanților sunt ilustre, nici nu trebuiesc consemnate. Alta este ideia. Să trăiești nea’ Jipa și să mai organizezi sesiuni. Cred că așa va arăta viitorul nostru cu acești epigone la putere! Mai bine ne-ar împușca!
***
Anual, în preajma zilei de 13 septembrie, dedic cîteva rânduri pompierilor, pentru că este ziua lor. O zi ignorată, deşi acel act eroic al pompierilor militari în apărarea Revoluţiei de la 1848, bătălia de pe Dealul Spirii, reprezintă pentru pompierii români cam ce înseamnă Mărăşeştiul pentru România Mare. Evident, un subiect banal, „ridicol”, pentru că de pompieri ne aducem aminte doar atunci când se întâmplă ceva rău şi trebuie să intervină.
Nu există om care să nu-i admire în sinea lui pe pompieri. Să nu-i iubească. Le-am pupa mâinile când ne salvează, dar a doua zi, salvaţi şi în siguranţă , îi vom privi chiorâş. Să îndrăznească să ridice vreo pretenţie? Ce glumă bună…. Din anumite puncte de vedere, viaţa de pompier e de o simplitate ucigătoare. Banalitatea letală, rutina zilnică a unui „inconştient”, un joc permanent cu moartea. Oameni duri, cavaleri ai focului, cruciaţi ai destinului…. O doză de curaj, o frumoasă nebunie! Aşa-i în România! Azi îi pupăm pentru că a doua zi să-i dăm dracului: „Ce mai vor, mă, şi ăştia?”.
***
Nu pot încheia fără să îi spun La Mulți Ani domnului Adrian Pandea, directorul editurii Militare, care săptămâna trecută a împlinit o frumoasă vârstă. Omul care se identifică cu o instituție culturală colosală, editura Militară, merită o statuie. Iubit și venerat de confrații și admiratorii zeiței Clio, dar și invidiat de frustrați cazoni, nea’ Pandea a reușit să fie un reper al profesionalismului și istoricului autentic! Mă jur că cine nu a lucrat cu editorul Pandea habar nu are cum se scrie istoria și editează un volum! La mulți ani Boss!