Mai multe țări membre ale UE, în frunte cu Germania, au pledat joi pentru o reducere sau o „redirecționare” a finanțării legate de preaderare pentru Turcia, pentru a semnala dezacordurile cu Ankara, motivul fundamental fiind evoluția statului de drept și a democrației care merge într-o direcție greșită, după cum a declarat, la recentul Consiliu European din weekend, doamna Merkel.
E deja o nuanță după ce, în timpul recentei campanii electorale, Cancelarul german propusese chiar să oprească negocierile de aderare a Turciei la UE.
E adevărat că cei mai mulți lideri europeni nu vor să respingă definitiv un partener strategic, Turcia reprezentând un factor esențial în limitarea afluxului de migranți sau în lupta împotriva terorismului jihadist. Totuși, mulți dintre ei au exprimat constant critici față de Turcia, cu care tensiunile au escaladat în urma amplelor epurări efectuate de Ankara, după puciul eșuat din 15 iulie 2016. UE a înghețat, anul trecut, deschiderea de noi capitole în cadrul negocierilor de aderare începute în 2005, atâta timp cât abuzurile legate de drepturile omului continuă, după se motivează în luările de poziții ale liderilor europeni la Consiliu. Ideea redirecționării fondurilor de preaderare e un semnal puternic, dar nu o rupere a relațiilor UE-Turcia. Un asemenea act a mai avut loc, de fiecare dată când progresele într-un domeniu al reformelor, pentru un stat asociat, în perioada negocierilor, nu au fost suficiente, iar scopul redirecționării a fost salvarea resursele pentru scopuri directe mai importante. Ideea este ca banii să fie direcționați de la guvern spre domenii ca migrația sau organizațiile neguvernamentale turce, fără ca să existe, însă, o concluzie a Consiliului European în această direcție. Turcia era beneficiară, în actualul exercițiu bugetar 2014-2020, a 4,45 miliarde de euro, din care s-au cheltuit doar 368 de milioane de euro până în prezent.
Era natural ca UE să marcheze cu un semnal concret nemulțumirea și dezacordul profund pentru modul în care sunt interpretate și aplicate valorile comune, care sunt fundamentul documentelor de inițiere a negocierilor pentru aderarea Turciei la UE. E la fel de ipocrit să spui astăzi că negocierile continuă când acestea sunt, de fapt, blocate, și sunt blocate de mai mulți ani din motive diferite de urmările tentativei ratate de puci din iulie 2016, dintre care cele mai importante țin de raportarea Turciei la Cipru, membru al UE, și problematica Ciprului de Nord, republică separatistă recunoscută doar de Turcia. Problematica majoră de natură strategică, de securitate și apărare, dar și de interes major geopolitic, atât pentru Uniunea Europeană cât și pentru SUA, este aceea de a evita, în această perioadă de nervozitate maximă și tangaj general, să antagonizeze pe deplin Turcia, respectiv de a nu pierde Turcia din Occident, de a nu lăsa ca această relație UE-Turcia, statura de membru al NATO a Turciei, respectiv relația bilaterală SUA-Turcia să se degradeze la un nivel de la care Turcia să se înstrăineze și să fie pierdută.
Turcia are un statut special și l-a avut încă de la intrarea sa în NATO. Are o valoare strategică unică, dar și o poziție geografică de neinvidiat, un pilon NATO și o poziție de enclavă și barieră, fiind vecină cu instabilitatea din Orientul Mijlociu și lumea arabăm cu suma radicalismelor și contradicțiilor sale, Rusia și Iranul șiit, dar și gardian al strâmtorilor Bosfor și Dardanele. În plus, Turcia a mai trecut prin epoci de incongruență de valori, a avut pedeapsa cu moarte până relativ recent, a trecut prin lovituri militare de trei ori în existența sa în cadrul Alianței, și printr-o intervenție într-un stat membru al UE, Ciprul, dar și printr-o rivalitate constantă cu multe ciocniri cu un stat membru NATO, Grecia. Și totuși nimeni nu a pus problema eliminării Turciei din NATO sau al îndepărtării ei de Occident în toată această perioadă, așa cum o fac multe voci astăzi.
Politica externă se face cu inima și valorile, cu idealuri și viziune, dar și cu realism și nuanțe. Or acest realism trebuie să pondereze pornirile voluntariste excesive europene de îndepărtare a Turciei de Occident. Există un strigăt de ajutor general și o deschidere în refacerea legăturilor lansat atât de ministrul de Externe Ceavusoglu față de Germania, cât și în articolul programatic al purtă- torului de cuvânt al Președintelui Recep Tayyip Erdogan în publicația European Council for Foreign Relations. Unor asemenea mesaje trebuie ca europenii să le răspundă cu rațiune, ponderare și formule de angajare, nu cu respingeri, refuzuri și uși trântite. Chiar și pentru că interdependența economică este enormă și pentru că securitatea Europei depinde de Turcia și reciproc. Or, o Turcie de capul ei sau implicată în acorduri în alte orizonturi nu avantajează în nici un caz Europa, Occidentul și în nici un caz nici România