Zeci de mii de români au protestat, în ultimele luni, pe străzile Capitalei, peste gardurile de la Cotroceni a zburat, recent, recuzita celor însărcinaţi să asigure ordinea legală pe care însuşi şeful statului român o garantează prin Constituţie, iar Traian Băsescu a ajuns din "domn" o "javră".
Dezastrul e perfect românesc: reprezentanţii legii se joacă de-a revoluţia uniformelor, iar preşedintele ţării îşi aduce brusc aminte de caracterul respectabil al funcţiei sale şi renunţă la serviciile Ministerului de Interne, invocând argumente ce ţin, simultan, de siguranţa naţională şi de penibil.
Nimic nou pe frontul de la Cotroceni: domnul Băsescu cunoaşte la perfecţie arta sudalmei vâscoase urmate de o îmbrăţişare tandră. A interesat pe cineva acest modus operandi profund viciat? Până ca orbecăiala incompetentă a guvernanţilor să lovească direct buzunarul românilor, pe nimeni. Abia apoi, nervii preşedintelui au încetat să mai fie asimilaţi unei încercări oneste şi percutante de a demola "sistemul ticăloşit". De ce? În primul rând, pentru că sistemul nu e un conglomerat de complicităţi limitate, ci o realitate tentaculară de proporţii, care înghite milioane de români ce boicotează munca, parazitează programele de asistenţă socială şi refuză, de douăzeci de ani, să-şi asume şi responsabilităţile cetăţeniei.
În plus, nervii domnului Băsescu n-au fost niciodată modalităţi fericite în tentativa de a împinge înainte reforma statului. Tensiunea constantă pe care preşedintele o întreţine, din 2005, în relaţia instituţională cu diverse entităţi, n-a produs, până acum, decât scântei inutile.
În primul mandat Băsescu, lumea a stat gură-cască, crezând că e un foc de artificii dat în cinstea victoriilor de imagine ale preşedintelui. Când recesiunea a mutat tensiunea la mijlocul relaţiei dintre Palatul Cotroceni şi cetăţeni, scânteile au devenit brusc o ameninţare pentru confortul financiar, social şi psihic al "graşilor" urcaţi în spatele statului.
Traian Băsescu a mediat, până în 2010, relaţia unui stat resursofag cu o societate ignorată şi ignorantă. Astăzi, încearcă să justifice activitatea şi măsurile unei administraţii de ageamii în faţa unor cetăţeni asediaţi de propriile greşeli. Neînţelegerile sunt majore de ambele părţi şi vin pe turnanta ipocriziei pe care s-a construit comunitatea politică numită România.
Pentru că i-au dat al doilea mandat într-un moment în care toate îi păreau potrivnice, românii s-au aşteptat ca Traian Băsescu să-i mintă în continuare. Instalat la Cotroceni, preşedintele s-a trezit în situaţia de a nu mai putea face acest lucru. Susţinătorii săi fervenţi numesc asta, acum, "reformă".
E mult prea mult pentru un şef de stat care n-ar fi mişcat un centimetru din România reală dacă prin buzunarele statului nu s-ar fi plimbat vântul. Nu e o critică, doar o constatare. Foarte bine că Traian Băsescu îşi asumă, indiferent de costurile politice, deparazitarea statului de indo lenţa şi iresponsabilitatea propriilor cetăţeni. Foarte rău că o face, în ultimul ceas, cu o echipă de guvernanţi care ar fi performat mai degrabă sub cupola circului.
Poate că a venit timpul ca preşedintele Traian Băsescu să depăşească faza lecturilor din Mircea Cărtărescu şi să-i solicite ministrului Teodor Baconschi, proaspăt intrat în PDL "pentru a rescrie contractul politic cu cetăţenii", o sinteză din cel mai influent gânditor al liberalismului clasic, John Locke.
Într-o ţară cu prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari, preşedintele nu pare să ştie că statul, ca realitate instituţională a voinţei cetăţenilor de a trăi împreună, nu este singurul care trebuie cultivat, protejat, salvat. Comunitatea aparţine, în egală măsură, proiectului politic. Iar Traian Băsescu este reprezentantul statului român, nu cerberul său.
Preşedintele nu are ce apăra şi garanta în absenţa românilor care îl doresc demis. Cetăţeni pentru care, în tradiţia liberală atât de dragă partidului favorit al domnului Băsescu, obligaţia de a nu se supune e la fel de importantă ca aceea de a respecta legile.
Dacă Teodor Baconschi, unul dintre favoriţii preşedintelui pentru a-i lua locul în 2014, îl branşează pe şeful statului la sursele primare ale liberalismului visat în proiectele de viitor ale PDL, natura duală a cetăţeanului-rebel i-ar putea sugera domnului Băsescu câteva soluţii pentru a ieşi din tiparele mentalităţii de tipul "eu sunt statul".
Conflictul din ce în ce mai vizibil dintre Palatul Cotroceni şi supuşii săi ar putea fi, într-o logică răsturnată, prima şansă reală a României de a se trata. Cu o singură condiţie: contestatarii să înţeleagă că Băsescu e aici pentru a-şi duce la bun sfârşit mandatul, iar preşedintele să realizeze că dispozitivul liberal cu care vrea să înlocuiască actualul stat asistenţial are, în primul rând, nevoie de nesupuşi.
O comunitate politică funcţională nu se va plia, niciodată, pe tiparul de convieţuire şi comandă al unui echipaj maritim. Nici măcar când potopul ameninţă dezintegrarea navei.