Poți fi, la un moment dat, atît de impresionat de o expresie citită sau auzită undeva, încît să o încarci cu o ideație pe care, poate, cel care a folosit-o prima oară, nu o avea în intenție. Îți place atît de mult, încît nu doar că o supra-evaluezi, dar o recreezi la un nivel superior celui pe care l-a avut pentru autorul ei. O iei din secundar și o profilezi în principal. Este, cred, cazul întîlnirii lui Russell Kirk (1918 – 1994)cu expresia ”imaginația morală”. Am avut plăcerea de a îngriji și prefața prima ediție românească a unor scrieri ale lui Kirk reunite chiar sub acest titlu.
Meditația lucrează, adesea, prin adiție de sensuri și îmbogățire de înțelesuri, prin ridicarea unei expresii care poate fi doar o metaforă reușită la un grad aproape monadic de prestigiu teoretic. Operațiunea aceasta trebuie că este posibilă doar dacă cel care meditează iubește atît de mult autorul, încît – ce frumoasă e vorba aceasta românească! – îi soarbe cuvintele. Să recoltezi unul ori două cuvinte dintr-un text care îți place și să le păstrezi în minte pînă cînd ele rodesc noi înțelesuri este, cred, forma cea mai înaltă de dragoste intelectuală pentru un text ori pentru autorul lui. Sînt convins că așa ceva s-a întîmplat în mintea lui Kirk cînd a citit și recitit acest frumos pasaj din capodopera lui Edmund Burke, ”Reflecții asupra Revoluției din Franța”: ”Toate draperiile decente ale vieții sînt smulse brutal. Toate ideile construite în timp peste altele, mobilate din garderoba imaginației morale stăpînită de inimă și validată de înțelegere, atît de necesare acoperirii goliciunii și înfrigurării naturii noastre, pentru a o ridica la rang demn în proprii noștri ochi sînt aruncate în aer, ca fiind ridicole, absurde și demodate”. Evident, acesta este un fragment în care Burke descrie efectele Revoluției franceze și, prin extensie, efectele oricărei revoluții. Ceea ce reproșează un spirirt conservator revoluțiilor, adică înfăptuirii proiectului radicalilor, este tocmai șocul enorm la care sînt supuse straturile profunde ale viețuirii sociale. O revoluție presupune, întotdeauna, o agresiune masivă a politicului în spațiul profund al eticii pe care se clădește viața de zi cu zi a comunității. Moravuri, politețuri, expresii ale bunului-simț, pudoarea, decența sînt, pînă la urmă, victime ale tsunamiului politic și social care este revoluția.
La o primă lectură a fragmentului burkeian sus-citat, am fi tentați să credem că ”imaginația morală” este mai degrabă o exprimare literară, un exercițiu de talent scriitoricesc pur, fără semnificație epistemică. Lui Russell Kirk, însă, termenul i-a sunat suficient de clar și de pregnant pentru a-i da valoare conceptuală. Așadar, ”imaginația morală” este rezervorul de reguli morale care se găsește în fiecare dintre noi și care, prin producția sa, compensează căderea adamică, creînd o aură înaltă omului care, de fapt, e mic. Trebuie să însemnăm ceva important în proprii noștri ochi ca să ne putem respecta. La fel, specia trebuie să fie văzută de fiecare dintre noi ca purtînd noblețe și destin, ca depozitar al unor ”lucruri permanente” dacă vreți, care îi dau anvergură istorică – o fac să fie mult mai mult decît suma indivizilor care o compun, adică mult mai mult decît o turmă. ”Imaginația morală” nu este, totuși, fantezie și fabulație, pentru că ea nu salvează căderea și micimea oamenilor prin înfrumusețarea lor, ci prin producția de reguli, de standarde morale înalte, a căror respectare generează depășirea condiției naturale. În acest sens, textul lui Burke este foarte clar: imaginația morală acoperă goliciunea înfrigurată a omului așa cum e el în starea lui naturală. Al doilea element important pentru înțelegerea ”imaginației morale” vine din faptul că, așa cum se referă la ea Edmund Burke, este stăpînită de inimă și validată de rațiune. Sigur, după observația lui Pascal că inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le știe, o anume întîietate dată inimii în acest proces e de rigoare să fie recunoscută,însă ”imaginația morală” nu există decît în măsura în care ceea ce produce inima este validat de rațiune. De altfel, Kirk a scris mult pe marginea acestui concept, rafinîndu-l și explicîndu-l tot mai clar în timp. Astfel, ”imaginația morală”, diferită cum am văzut de imaginația creativă, artistică, este diferită și de intuiție pentru că în acest caz mecanismele misterioase ale subconșitentului joacă rolul determinant. ”Imaginația morală” este patronată, cum am spus, de inimă și de rațiune.
Oamenii, ființe vulnerabile, slabe, coruptibile dacă nu cumva de la bun început corupte, au nu doar dreptul, ci datoria să poarte și să exerseze ”imaginația morală” pentru că sînt creați după asemănarea lui Dumnezeu. Mai precis, în proiectul uman se oglindește direct Dumnezeu. Căderea a dus la apariția distanței imense, a crevasei ontologice, între om și Dumnezeu. Dar urmele de divinitate pe care oamenii le poartă în ei îi obligă să exerseze continuu ”imaginația morală”, adică să umple prin efortul lor propriu golurile imense lăsate de istorie și de turpitudinile speciei în spațiul dintre ceea ce omul a fost în stadiul adamic și ceea ce este acum.
Cu o ocazie, Russell Kirk a spus că ”imaginația morală” este exact ceea Pico della Mirandola a numit ”demnitate umană” (hominis dignitate). O scurtă explicație se impune și aici. În 1486, Pico della Mirandola, una dintre cele mai mari minți ale Renașterii, a scris o lucrare intitulată ”Oratio de hominis dignitate”, adică ”Discurs despre demnitatea oamenilor”. Lucrarea urma să fie preambulul unui întreg sistem filozofic, compus din 900 de teze, care aspira la a fi un tratat exhaustiv despre Creație scris, se-nțelege, întru slava Creatorului. Important pentru noi, în context, este că Pico susține că oamenii au fost înzestrați cu demnitate de Creator, dar că această demnitate este un fel de potență și nu o realizare. Fiecare individ e liber să facă ce crede cu această divină facultate pe care Dumnezeu a sădit-o în el – talantul i-a fost dat la naștere. Oricum, Pico formulează clar principiul antropocentric al Creației: omul este în centrul operei lui Dumnezeu, este ultimul episod al Creației și culmea acesteia. Iată un fragment revelator: ”Omul singur a primit de la naștere sămînța tuturor puterilor și germenii tuturor purtărilor. Și, după cum le cultivă, așa înfloresc și dau roade. Dacă cultivă pornirile simțurilor, se sălbăticește și ajunge un animal. Dacă cultivă pornirile rațiunii, iese din el o ființă cerească. Dacă își dezvoltă puterile intelectuale, ajunge un înger și fiu al lui Dumnezeu. Și dacă, în sfîrșit, nemulțumit cu soarta sa de om, se retrage în mijlocul întregii existențe, atunci ajunge tot una cu Dumnezeu însuși.” Sigur că nu soluția mistică propusă de acest citat ne interesează, și nici faptul că Pico înțelege demnitatea umană ca un proces, nu ca un dat, ca o opțiune, nu ca o obligație. Ceea ce e important pentru noi din perspectiva discuției asupra ”imaginației morale” este afirmația că omul a primit la naștere ”sămînța tuturor puterilor și germenii tuturor purtărilor”. Aici se află ”imaginația morală”, în acest pat germinativ al ființei și, crede Russell Kirk, că ea trebuie lăsată să producă etică sub toate aspectele (reguli, judecăți etc.).
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.