Doamnelor şi domnilor, vă anunţ că, acesta fiind al 100-lea text din anul 2017, pe care-l citiţi în numele personajului Alice – o biată fiinţă căreia destinul i-a hărăzit să fie deportată într-o ţară rămasă de-a pururi într-o rână, adică infinită (phiii, ce coincidenţă poetică, chiar ca a noastră!) – am o criză jubiliară.
Cu această ocazie, m-am hotărât să aplic – iar aici v-am făcut praf cu o expresie frazeologică mai uscată ca iasca, o veritabilă veruculă pe faţa şi-aşa destul de vătămată a langajului actual (unde, uneori, preţiozitatea nu trece mai sus de ridicol!) – prin urmare, precum zic deştepţii cu creierii făcuţi zdrenţe şi înşiraţi pe gardul televiziunilor, m-am decis pentru o „altă abordare”!! (NOTĂ: Ehh, v-a plăcut?...Dar nu mă pot abţine să nu calc în picioare această construcţie ce mă calcă pe nervi, ca o bătătură pe creier, din seria sulfuroasă a locuţiunilor verbale cu adâncimi stupide: „a-şi pune amprenta” (ca ultimul analfabet?), „a fi certat cu legea” (cum să te cerţi cu legea?) sau „a lăsa de dorit” (cum să laşi ceva de dorit mai târziu?)… În fine!)
Deci, revenim cu o altă abordare! Ne băgăm în turism. Adică vom face o excursie la munte. Unde? La Buşteni. Mai exact, pe Zamora, acolo de unde Masivul Caraiman se vede în toată splendoarea ce-ţi taie răsuflarea, prin departele său apropiat, cu crestele sale semeţe, îmbrobonate de ceaţă sau mângâiate de vălătuci de nori, cu văile sale tăiate adânc pe obrajii rugoşi de piatră sau cu vârfurile sale involte. Şi, bineînţeles, cu faimoasa Cruce. (NOTĂ: Zamora, cartierul din Poiana Ţapului, are rezonanţe ciudate, vine de la un afluent al Prahovei numit aşa, dar interesant este că tot la fel se numesc: un râu şi un oraş din Ecuador, un oraş din Spania, unul din Mexic, precum şi o comunitate din California)
Printre casele vechi ale locuitorilor din zonă, dintre care, puţine mai păstrează elementele „vernacularului” tipic (acoperiş de şiţă, prispă de lemn vopsită în verde sau brun-roşcat, cu decoraţiuni traforate, sprijinită pe stâlpi, urmare a diferenţei de nivel) şi vilele mai noi (unele exagerat de „pricopsite”), înghesuite printre căsoaie de vacanţă cu un aer suveran şi strivitor-cinic – e o bătălie sălbatică acolo pentru privelişte şi panoramă, noroc că dealul e generos prin terasele sale – am descoperit o bijuterie. Vila Leonida.
O construcţie fermecătoare, aşezată într-un cadru natural splendid şi respirând atmosfera anilor ’30- ’40 (atunci, se numea Vila Şoimul). A fost construită de către arhitectul Alfred Popper, în 1938, în stil neoromânesc, pentru generalul Paul Leonida (membru marcant al unei familii cu puternice influenţe asupra vieţii publice româneşti interbelice). După renovări impecabile (datorate unei extraordinare familii, care a cumpărat-o de la moştenitorii Leonida, în 2009) şi care au păstrat intacte toate elementele decorative şi de interior, ea e astăzi un resort elegant (hotel-restaurant-spaţiu de relaxare), proiectat în terase armonios decorate. Şi, bineînţeles, în faţă cu o panoramă fabuloasă. Iar aerul tare de munte şi liniştea parcă de început de lume aproape că e inutil să le amintesc.
Aşadar, fiindcă într-o zi din acest august „în flăcări”, am fost timp de două ore un fel de „Il Zamorano” şi, nu în ultimul rând, pentru că – în onoarea celei de-a o suta întâlniri cu „Alice…” – am hotărât că trebuie să vorbim nu doar despre hidoşenie, ci şi despre splendoare, v-am oferit o excursie gratuită la munte. În care v-am aruncat în ochi, de pe Zamora, vălul tremurat al Caraimanului.