Vreme de o jumătate de an încercaseră organele statului să-l prindă în flagrant pe domnul cu rang de ministru, despre care gurile nesătule vorbeau că ar pretinde peșcheșuri exagerate.
Îl urmăriseră în teritoriu, îi strânseseră cu ușa apropiații, care nu vorbeau, nu știau, nu cedau. În lipsă de probe, omul părea curat ca apa de izvor.
Până într-o zi când, ajunși la capătul răbdării, anchetatorii au prins în gheare pe cel răspunzător de colectarea banilor.
Acesta, om cu principii mărunte și conștiința ajunsă la gradul zero de umanitate, s-a învoit numaidecât să-și vândă șeful.
E drept că în joc îi era propria piele, dar cu o apărare iscusită și o învoială profitabilă, avea să beneficieze de clemența și brațul protector al legii.
L-au instruit în fel și chip, au repetat scenarii, a consimțit să poarte microfoane, cabluri, camere, totul pentru sprijinirea bunului mers al anchetei.
Dintr-o dată se simțea unul de-al lor – avea o misiune, fusese ales cu un scop. Uneori visa că-l încătușează pe șeful cel mare și cu bocancul înfipt în grumazul vinovatului, îi făcea reproșuri, cerându-i căință.
Amintirea propriului trecut, marcat de fărădelegi nedescoperite, fusese ștearsă cu buretele imaginar al purificării sociale.
Acum era un cetățean onorabil, cu frică de codul penal și de Dumnezeu.
În ziua sorocită pentru flagrant, omul nostru a primit o geantă cu bani, inscripționați cu acel cuvânt care provoacă fiori reci – MITĂ.
Procedurile s-au derulat ca la carte; șeful cel mare a venit la un pahar de whisky, iar la plecare a luat, cum îi era obiceiul, banii otrăviți.
Oprit în trafic n-a putut să nege existența mitei; vopseaua folosită la marcarea banilor era pe mâinile și hainele domnului ministru, ca un martor mut, dar extrem de convingător al crimei.
Girofaruri, rețineri, arestări preventive.
Eroul nostru, denunțătorul cel destoinic, era liber și urmărea cu mândrie știrile care anunțau din oră în oră flagrantul și succesul organelor.
Niciun cuvânt despre curajul lui. Nu-i nimic, își spunea. Are să cântărească mult la proces. Cum mușcase momeala, șeful cel fraier! Abia acum își dădea seama cât de mult îl ura și cât timp îndurase umilința de a primi doar firimituri din câștigurile nemeritate.
Se gândea la cum e viața asta : în urmă cu o săptămână i se prezentase scenariul sumbru al arestării, iar acum savura plin de glorie un pahar cu vin în confortabila sa sufragerie. În timp ce domnul împărțea celula cu infractorii.
Îl trezește din visare soneria interfonului. Cine să fie? Inima îi bătea să-i îngăurească pieptul. Dacă și-au dat seama ?
Mandat de percheziție, plus unul de aducere la parchet. Nevastă-sa îl privea nedumerită.
Ce mai caută? N-au luat totul acum cinci zile?
El știa prea bine ce caută. N-aveau decât. O să nege până la absurd.
Apare și procurorul cu o privire rece, așteptând o mărturisire.
- Unde sunt banii ?
- Care bani ?
- Știi foarte bine. Lipsesc 10.000 de lei din banii care ți-au fost dați pentru flagrant.
- Imposibil. Eu i-am dat pe toți. Nenorocitul ăla i-a ascuns pe undeva. N-am luat niciun leu. Vă jur!
Nevastă-sa e îngrozită.
- Dă- i înapoi,tâmpitule, ai ajuns să furi și din banii de flagrant. Nu te poți abține? Credeai că-i păcălești iar ?
Eroul fusese trădat. Ordonanța de reținere era deja pregătită : aștepta doar ora și numele idiotului.