În savuroasa colecție ”Vintage”, editura Humanitas a publicat pe parcursul ultimilor ani ”Amintirile” lui Radu Rosetti în trei volume, intitulate ”Ce am auzit de la alții”, ”Din copilărie” și ”Din prima tinerețe”. Radu Rosetti (1853 – 1926) a fost pasionat de istorie într-un mod aparte. Fără să facă mari isprăvi în viața sa, Radu Rosetti a povestit delicios ce au făcut alții. La vremea în care se puneau bazele istoriografiei noastre moderne și academice, adică la finalul secolului al XiX-lea și începutul secolului XX, Rosetti a publicat aceste „Amintiri” ca pe o istorie personală și subiectivă a vremilor de demult, scrisă mai degrabă nesistematic, din cele ce auzise și văzuse. Sigur că omul era în răspăr cu timpurile, dar talentul de povestitor și mai ales dragostea cu care s-a aplecat asupra trecutului au produs o carte fermecătoare.
Radu Rosetti este un paseist fermecător, iar ”Amintirile” lui ar trebui să fie Biblia tuturor paseiștilor din România, că sînt destui și, dintre ei, nu puțini admirabili. Aceste ”Amintiri” sînt, după expresia lui E.Lovinescu, ”cel mai bun material memorialistic din literatura noastră”. Asta doar pentru că în anii 1920, pe cînd Lovinescu scria despre Radu Rosetti, nu se inventase conceptul de ”istorie socială” - scrisul memorialistic al lui Radu Rosetti depășește genul literar ca atare și devine document de istorie trăită. Mulți își scriu memoriile cu gîndul ascuns că, de fapt, scriu istorie. Radu Rosetti este, în veac, modelul lor. Foarte puțini îl egalează. În plus, în aceste ”Amintiri”, găsim ici-colo povești cu adevărat utile și astăzi.
Am un amic blocat de cîtva timp într-o idee fixă. Mă gîndesc să-l ajut cumva să iasă din acest unghi mort al propriei sale gîndiri și mă tot întrebam cum anume s-o fac. În volumul ”Din prima tinerețe”, în capitolul dedicat vecinilor, rudelor, prietenilor și cunoștințelor sale și ale familiei sale, Radu Rosetti pomenește pe logofătul Alecu Balș, mare proprietar de pămînturi, putred de bogat, opozant al Unirii Principatelor. Acestui Alecu Balș i se mai spunea și ”Cucoș”. Iată de ce: ”...vreme îndelungată el își închipuise că are în pîntece un cucoș care cîntă și că auzia cu-cu-ri-gu-rile lui. Pentru a-l lecui de această idee fixă, medicii i-au bătut în strună, i-au spus ascultîndu-i pîntecele că simt unde este cucoșul, că dau de picioarele și de capul lui. Apoi, cu consimțămîntul lui, l-au adormit și i-au însămnat pielea pîntecelui cu bisturiul. Iar cînd l-au trezit din narcoză i-au prezentat un cucoș vioi pe care i-au zis că i l-au scos din pîntece. Și de atunci logofătul n-a mai auzit cucoș cîntînd în dînsul.” Această metodă de a scăpa de ideile fixe are, pe lîngă hazul ei, morala ei: dă-i dreptate fixistului pînă la capăt și vei vedea că iese din ideea fixă. Fixarea într-o idee este, de fapt, încăpățînare – i se pare omului că are radical dreptate și ceilalți nu-i dau dreptatea sa. Dă-i, domnule, dreptate și se va face bine. Așa m-am hotărît să fac și eu, doar că am intrat în altă dandana. Ideea fixă a amicului meu este el însuși! E convins că e cel mai inteligent, cel mai bun și cel mai iubit dintre toți. E convins că e un mare om politic, că știe tot, jonglează tot, face tot. Aude în el însuși un cocoș care face cu-cu-ri-gu. Cum aș putea să-l scot pe el din sine, să i-l arăt și apoi să ne revenim la normalitatea pe care, de la un timp, a părăsit-o întru această idee fixă?
PS Chiar dacă citește rîndurile astea, nu se prinde că e vorba despre el. Cocoșul cîntă prea tare în el zilele astea...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.