Ne aflăm foarte aproape de centrul Iaşului şi vom porni pe traseul poveştilor terifi ante, îngropate în secole de uitare. Aşa se şi numeşte proiectul. „Mergi prin Iaşul bântuit!”. Deci, hai să purcedem!
Precizez locul de unde facem primii paşi. Suntem în faţa Teatrului pentru copii şi tineret „Luceafărul”. Aici e un loc bântuit? Nu, zice Cosmin Ceuca, ghidul meu, absolvent de Geografie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Dar îmi arată în depărtare, printre unghiurile blocurilor, un turn din piatră. Acolo e biserica Barnovschi. Primul punct pe care trebuie să îl atingem în periplul nostru de o oră. Nu mai mult va ţine totul, sunt asigurat.
Domnitorul înmormântat fără cap
Ajungem la biserică. Destinul acestui domnitor e tragic. El moare decapitat la Constantinopol în 1633. În momenul în care capul i s-a desprins de umeri calul său a nechezat puternic, s-a ridicat în două picioare, alergând apoi către trupul sfârtecat, peste care se prăbuşeşte, fără suflare. Animalul a vrut să moară odată cu stăpânul său. Nu e doar o legendă, pentru că şi Ion Neculce face referire în scrierile sale la acest cumplit episod al istoriei.
Miron Barnovschi avusese două domnii, prima între 1626 şi 1629, iar a doua mult mai scurtă, în 1633, chiar anul în care piere. După moartea sa, slujitori credincioşi i-au adus trupul, pe ascuns, în Moldova, şi l-au înmormântat în biserica în faţa căreia ne aflăm noi acum.
După 1990, biserica e reabilitată şi atunci se găsesc, într-o criptă neinscripţionată, osemintele care provoacă fiori. Pentru că lipsea craniul. În rândul istoricilor e încă în fază de ipoteză ideea că cineva ar fi putut cu adevărat să aducă rămăşiţele pământeşti ale fostului domnitor. Şi atunci cine e înmormântat în Iaşi? Iată o întrebare care te poate duce cu gândul la multe variante.
Asasinul în serie. Dispare arma crimei
Mergem mai departe, printre maşini, în goana bulevardelor, străbătând ninsoarea din ce în ce mai îndrăzneaţă. Până ajungem în pasajul Sfânta Vineri, refăcut în 2014. Pietre grele, de râu, cu aspect de cetate, susţin în interior construcţia. Pe deasupra noastră trece Bulevardul Anastasie Panu. „Sunt ziduri originale, ale unui fost han”, mă asigură Cosmin Ceuca.
Aici era, în vechi timpuri, uliţa Sfânta Vineri. Numele venea de la o biserică. Nu mai există demult. Nici uliţa, nici biserica. Supravieţuieşte doar o altă poveste, macabră, izvorâtă din aceste locuri, în anii interbelici. Pe aici se adunau mulţi târgoveţi, dar îşi făceau veacul şi hoţii. Pe unul dintre tâlhari îl prinde Poliţia şi îl duce la interogatoriu. Se numea Tcaciuc. El locuise la un moment dat în apropierea hanului, într-o casă. Fusese chiriaş acolo.
Între timp, casa fusese cumpărată şi noul proprietar începe ample reamenajări. Omul avea un câine. De când s-a mutat, patrupedul a început să urle a moarte. Stăpânul nu înţelege. Se apucă de treabă. Scoate duşumeaua şi mai să-i stea inima, când descoperă şase cadavre. Anunţă Poliţia.
Ancheta duce spre două femei care acceptă să spună adevărul despre cum îl ajutaseră pe sadicul pomenit mai mai înainte. Ele ademenau bărbaţi în casa ororilor, iar criminalul îi hăcuia cu un topor. O unealtă cu mânerul sculptat, încât să nu alunece din mână, mai ales când era plin de sânge.
Poliţiştii au mai descoperit după aceea încă 20 de cadavre, dar nu în acelaşi loc. Se face şi o reconstituire, la locul crimei, pentru ca judecătorii să aibă la dispoziţie dosarul complet. Acuzatul reuşeşte să fugă de sub escortă. Nu face însă mulţi paşi. E luat în cătare şi împuşcat mortal. Misterul se adânceşte în momentul în care arma crimei dispare.
Dragostea din jurul Primăriei
Am ajuns în faţa Primăriei. Nu ne bagă nimeni în seamă. Noi doi discutăm despre trecutul acestui edificiu. Care a fost cândva Palatul Roznoveanu. În cazul acesta iese în evidenţă povestea boierului Roznoveanu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Moldova, care se îndrăgosteşte de Marghioliţa, soţia tânără şi frumoasă a unui alt boier, acesta din urmă cu părul alb, Costache Sturdza. „Povestea asta e cunoscută de toţi ieşenii”, mă asigură Cosmin. Mai puţin de bucureşteni, îi răspund, gata sămi notez ce-mi zice în continuare.
Boierul cel vârstnic vrea să pună capăt, încă din faşă, idilei, aşa că îşi ia consoarta şi se mută la Ruginoasa. Dar cu dragostea nu te pui! Boierul Roznoveanu tocmeşte un grup de mercenari şi, în fruntea lor, merge s-o răpească pe aleasa inimii lui. Aici are loc o luptă, în timpul căreia e ucis fiul lui Costache Sturdza. Roznoveanu şi Marghioliţa fug în Bucovina.
Au avut, la rândul lor, un băiat, Neculai, despre care se spune că avea patima jocurilor de noroc. Pune la bătaie până şi casa tatălui său, pe care o pierde. Palatul Roznoveanu va fi cumpărat de Vasile Pogor, în 1891, primarul Iaşului în acele timpuri. El dă acestei impunătoare clădiri destinaţia administrativă pe care o are şi în ziua de azi.
Colecţia armelor însângerate
Ne pierdem în continuare prin hăţişul de asfalt al oraşului, ajungând pe strada Cuza Vodă. E o cale nu prea lungă şi destul de îngustă. Îţi trebuie doar câţiva paşi ca s-o traversezi. Mărginită de clădiri minuscule, înghesuite una într-alta, ca un joc al culorilor care se încăpăţânează să reziste în ciuda trecerii timpului.
Transformările începuseră încă din 1850. Boierii aveau case mari şi grădini care alunecau până în trotuare. Numai că îşi vând porţiunea de teren dinspre stradă. Loturile sunt cumpărate de comercianţi. Ei care construiesc magazine, iar deasupra, apartamente. Clădirile boiereşti rămân în spate, ferite de zgomotul stradal. La ele ajungeai prin ganguri, amenajate special în trupul înfloritorului comerţ.
Pe sub o asemenea boltă trecem şi noi. Descopăr o incintă nu foarte întinsă, pentru că e încorsetată de alte construcţii, şi ele cu aer de străbunici. Aici a fost, înainte de Primul Război Mondial, dar şi după aceea, Castelul cu Flori. O grădină de vară. Şi restaurant, şi teatru. Îmi închipui câtă lume bună venea să-şi etaleze noutăţile vestimentare şi parfumul amorului.
Voia-bună se pierde în întunecimea comunismului. În locul acesta se mută un anchetator criminalist, al cărui nume rămâne secret. Se spune despre el că avea o ciudată pasiune, de-a colecţiona armele pe care asasinii la folosiseră în faptele lor abominabile. În colecţia sa ar fi ajuns până şi acel topor al lui Tcaciuc, criminalul în serie din apropierea uliţei Sfânta Vineri.
Despre soarta anchetatorului, şi mai ales a colecţiei sale, nu se ştie nimic, însă plutesc şoapte în jurul nostru. Doar să te gândeşti că sufletele celor căsăpiţi sunt legate încă de cuţitele sau pistoalele care i-au alungat brutal din lumea asta, şi deja te apucă fiorii. Noaptea, în special, în culoarul de trecere între stradă şi curtea din spate nu era indicat să te afli. Frâu liber imaginaţiei!
Spiritele din jurul berăriei Bragadiru
Călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că o luăm din loc, îndreptându-ne către strada Lăpuşneanu. Ajungem în faţa unei clădiri acoperită cu o imensă manta de şantier. E în reabilitare. Aici a fost, în jurul anului 1890, Berăria Bragadiru. Pământul aparţinuse bisericii Banu. Practic, ne aflăm pe locul unui fost cimitir, cel al bisericii.
Berăria Bragadiru nu e primită cu foarte multe aplauze din partea altor comersanţi de spritoase, mai ales cei dinspre Piaţa Unirii. Căci nu suntem departe de acel spaţiu. Ca atare, concurenţa începe să ţeasă tot felul de legende cu fantome, agăţându-se tocmai de istoricul locului. „Vai de noi şi de noi, o berărie într-un fost cimitir”, or fi sunat tânguirile.
Poftim de vezi, monşer, cum manipularea putea să zburde în trecut la fel de bine. Fără reţele de socializare. Că s-a stricat ori ba deverul lui Bragadiru, nu se ştie. Cum nu avem un răspuns clar nici în privinţa programului actual al spiritelor din fostul ţintirim.
Tâlharul devenit călău, pentru a-şi salva viaţa
Nu departe de Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi e o clădire părăsită. Acolo a fost închisoarea oraşului, începând din 1834. Pe atunci, nelegiuiţii erau spânzuraţi.
Numai că, la început, exista o mare dilemă. Nu aveau călău. Întâmplarea face să fie prinsă o bandă de jefuitori, condusă de Gavril Buzatu. Se pare că erau trei sau patru indivizi. Sunt băgaţi la zdup.
Autorităţile le propun un târg. Unul dintre voi să devină călău pentru confraţii săi. Cel care face treaba asta scapă cu viaţă. Gavril sare primul şi zice că va îndeplini fără cârtire treaba murdară. De atunci, a devenit călău. Cu simbrie.
Se zice că era atât de rău, încât avea sadica plăcere de a bate, chiar şi fără motiv, deţinuţii. Locul de execuţie al condamnaţilor era în afara oraşului, în vecinătatea Mănăstirii Frumoasa. E acolo o poartă, pe latura din spate, căreia i se zice poarta spânzuraţilor.
Gavril primise o locuinţă în pădurea din apropiere de mănăstire. Casa aceea, a călăului, cum i se spune, e plină azi de putregai.
Şi dacă tot suntem la capitolul denumiri vechi cu reverberaţii în ziua de azi, aud de cartierul ieşean Manta Roşie, care ar avea la bază o altă legendă, legată însă de acelaşi călău, cum că el obişnuia să poarte o manite purpurie. Dar oare cine mai ştie care e adevărul?!
Pasajul care îţi „asigură” pierderea examenului
Asta nu înseamnă nici pe departe că nu poţi să crezi ori să te fereşti de anumite „nevăzute”. Cum e în Copou, în apropierea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, unde se află o clădire cu pasaj, cu ieşire spre bulevard.
Generaţii întregi de studenţi, după 1990, s-au ferit să treacă pe calea respectivă. Convinşi că dacă faci aşa ceva sigur vei pierde examenul pe care îl ai azi sau în viitorul apropiat.
Totul are legătură cu trecutul nu foarte îndepărtat al acestei clădiri. Fost sediu al Securităţii. Unde adversarii regimului erau anchetaţi şi torturaţi.
Un proiect cu 5.000 de participanţi şi 350.000 de vizualizări
Acum să vorbim despre tine, ghidul meu de azi, ieşeanul Cosmin Ceuca. Un tânăr cu idei îndrăzneţe despre modalităţi practice de a-ţi promova oraşul. Şi, mai departe, ţara. Foarte interesant este că în lucrarea sa de dizertaţie, la Master, axată pe Dezvoltarea Regională, abordează chiar tema traseelor tematice. „Până de curând Iaşul a fost prezentat ca un totunitar”, însă el crede că trebuie să creezi anumite segmente de informaţie, pe câte un domeniu, pe care să le prezinţi apoi turiştilor. Tronsonul acela va fi mai atractiv. Şi-a verificat teoria în acest an, pe 27 octombrie, cu câteva zile înainte de Halloween, integrându-se în conceptul european legat de oraşele bântuite. Totul a fost posibil şi datorită unei aplicaţii, Questo, dezvoltată de alţi inimoşi ai promovării propriei ţări, din Bucureşti.
Mai întâi s-a dat sfoară-n ţară, pe Facebook, despre ce se va întâmpla în ziua respectivă. Oamenii au fost invitaţi să se adune în Iaşi, pe esplanade din faţa Teatrului Luceafărul”.
Câţi credeţi că au venit atunci, la opt seara, ora de start? Aproape 5.000 de persoane. A fost şi vremea neobişnuit de caldă, 19 grade, propice exploratorilor nocturne. Foarte mulţi tineri. Dar nu numai, îşi aminteşte Cosmin, încă surprins de amploarea fenomenului. Veniseră şi familii cu copii, şi vârstnici. Şi nu numai din Iaşi, ci şi din localităţi mai îndepărtate, precum Piatra Neamţ.
Remarcă şi altceva, anume că anunţul de pe reţelele sociale fusese vizionat de 350.000 de oameni. Cam tot atât are populaţia Iaşului.
„Promovarea se poate face şi fără bani. Prin proiecte mici, punctuale, dar de perspectivă”. Nu e nici pe departe o concluzie. Pentru că omul acesta mai are şi alte planuri.