Mergem la magazin. Eu şi colega mea. E magazinul acela cu haleală universală, de unde toţi multinaţionaliştii şi nu numai îşi iau te miri ce, pentru a suplini pauza de masă sau pentru a nu suplini nimic.
Sau pentru a induce în eroare frigiderul de acasă care toarce în gol, deoarece intelectul, nu-i aşa, este mai presus decât stomacul. Pe naiba. Suntem prea obosiţi, ori ne e prea lene. Prin urmare, ce ne-am putea lua pentru a ne mândri cu faptul că măcar alegem bine, dacă nu ştim să gătim bine? Să zicem un pui. “Un pui?!?”, se miră colega mea. Da, l-am văzut, este singurul pui umplut din vitrina unde se lafăie, rumenit şi cald. “Mai dăm iama pe aici, pe urmă ne întoarcem şi îl luăm”, spune colega.
Eu mi-am lăsat portofelul la muncă, banii sunt la ea, prin urmare nu o pot sugruma. Nu, vreau să luăm puiul acum, în acest moment. Insist. Lumea din jur deja se veseleşte văzând două fete îmbrăcate office (cuvântul e aşa, de cool, de trei lei, de hai să ne dăm gigea, de fapt arătăm ca două tocilare ratate, noroc că avem un fel de botine cu toc destul de consistent, asta parcă mai atenuează efectul de seră), ciondănindu-se în preajma unui pui. Nu orice fel de pui. Ăsta e umplut. E deosebit. Argumentele mele nu o conving pe colega. Atunci, urlă raţiunea din mine: “Femeie, ia femeie puiul ăla odată, că nu o să îl mai găsim. Că e ca-n viaţă. Trebuie să prinzi momentul, că altfel vine altul şi ia ce-i al tău! Mami şi tati ne-au ţinut cu bani în facultate ca să învăţăm, să fim deştepte, să nu ne-o ia mocofanii înainte”. Logica a mai stins veseleala din jurul nostru, unii dintre cumpărători au căzut pe gânduri, deoarece, nu-i aşa, în fond şi la urma urmei, asistau la o “lecţie” de dezvoltare personală. Am cedat psihic şi m-am preumblat prin magazin cum a zis ea. După o vreme zice: “Şi acum hai să luăm puiul!”. Ok, bravo, ne îndreptăm sprinţar spre galantar. Puiul nu mai e. Zice: “Wow, ai avut dreptate”. Eu: “Uite vezi, d-aia o să rămâi nemăritată”…